IMAGINEA DE DINCOLO DE IMAGOLOGIE...
Am să încep cu un fragment din cartea “România, ţară de frontieră a Europei” (autor Lucian Boia), pp.9-10:
„Doi autori occidentali au scris pagini frapante despre România din preajma celui de al doilea război mondial (...) Cei doi scriitori sunt foarte diferiţi: Paul Morand, un francez modern, cu strânse relaţii în mediul românesc (căsătorit cu o româncă) şi Olivia Manning, o tânără englezoaică retrasă şi frustrată, puţin dispusă să vadă lucrurile într-o lumină favorabilă. Primul a publicat în 1935 volumul-eseu Bucarest, cea de a doua în 1960 o Trilogie Balcanică, ale cărei prime două volume (Marea şansă şi Oraşul decăzut) au drept cadru România anilor 1939-1940.
Cel dintâi priveşte ţara cu simpatie, cealălaltă cu o antipatie nedisimulată. Remarcabil în această nepotrivire este însă acordul fundamental asupra caracterizării civilizaţiei româneşti în sine. Celor doi vizitatori, care altminteri nu au nimic comun unul cu celălalt (în afara apartenenţei lor la cultura apuseană), România le apare ca o ţară doar parţial integrată civilizaţiei europene, o ţară de margine, cu un fond încă pronunţat de primitivism, amalgam ciudat de viaţă modernă citadină şi de supravieţuiri rustice. La Bucureşti, remarcă amuzat Morand, circulă de-a valma automobile Ford şi care cu boi. Nici vorbă de micul Paris!
Manning îi vede pe bucureşteni drept un fel de ţărani, unii dintre ei ţărani autentici, alţii îmbrăcaţi în haine de oraş. O lume fluidă, nesigură, unde lucrurile nu prea sunt luate în serios. Pentru scriitorul francez, mentalitatea cu totul neoccidentală ar fi mai curând o calitate, lecţia pe care românul o oferă Occidentului: adaptabilitate, indulgenţă, optimism, trecerea nepăsătoare prin istorie. Exact ceea ce o irită pe scriitoarea britanică.”
Să revenim la prezent. Sunt atât de multe lucruri care deranjează îngrozitor în această ţară, încât nu le-aş putea enumera pe toate niciodată. Îmi aduc aminte cum acum câţiva ani H.R. Patapievici ne făcea “popor de patibulari”. Mi-am zis atunci că acest om are o problemă gravă. Am avut aceeaşi atitudine pe care C.V. Tudor a afişat-o la TV. L-am desfiinţat pur şi simplu. Totuşi, pe parcurs mi-am schimbat poziţia. Nu mai sunt aşa de ferm. Au început să deranjeze multe lucruri în acest loc.
Deranjează CORUPŢIA, deranjează pasivitatea voită a autorităţilor, nivelul de cultură cu mult sub o medie acceptată a celor care ne conduc; salariile grase ale poliţiştilor şi prostia lor deloc anecdotică; deranjează inegalitatea şanselor; proasta educaţie care se oferă acestui popor; proasta gestionare a resurselor; deranjează făţărnicia oamenilor; formele fără fond; gheboşenia morală; ţoapele şi ţopârlanii; nepotismul şi venalitatea; insuficienţa; primitivisul şi promiscuitatea; starletele porno care fac facultatea de psihologie, fotomodelele care devin avocate şi toată scălămbăiala publicitară... nu are rost să mai dezvolt.
Cum să nu te deranjeze această barbarie cotidiană? În trafic eşti înjurat, gropile te atacă peste tot. Din aceeaşi categorie, la o margine de oraş nu există canalizări sau coşuri de gunoi, un băieţel de 6 ani mănâncă dintr-o îngheţată şi aruncă ambalajul pe stradă, iar un cal parcat lângă un BMW îşi face nevoile la gardul unei vile cu două etaje; totul e după modelul “Civilizaţia română este admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.” (la nenea Iancu era "industria" în locul "civilizaţiei", dar îmi permit mutarea).
De la periferie ne mutăm spre centrul oraşului unde, în miezul zilei, doi tineri “de perspectivă” îi explică tare şi răspicat unei domnişoare aflată la mare distanţă, ce anume i-ar face într-un anumit context; la TV un politician “de perspectivă” vorbeşte despre imposibilitatea măririi salariilor profesorilor, dar despre posibilitatea reducerii propriilor privilegii nu aminteşte nimic; mai intim, un fost coleg mediocru din facultate îţi explică cu câtă dificultate intelectuală, subtil financiară, a reuşit să îşi găsească un serviciu onorabil.
Totul devine teribil de scabros. Aici viitorul pare a fi sumbru, căci cei 20 de ani de tranziţie par a se transforma într-o lungă epocă de consolidare a incompetenţei. Interesant este dacă toate aceste defecte existau şi înainte de comunism sau dacă acest regim malefic nu cumva le-a dat naştere. Nu cred că ar mai conta dacă comunismul le-a dat naştere sau le-a alimentat. Mai grav este că în cei 20 de ani nu s-au produs schimbări profunde, ci doar implementări ale unor false modele care pe termen lung sunt nu sunt doar ineficiente, ci dăunătoare.
Şi, la final, inevitabil ajungi să te intrebi... the land of choice... dar ce să alegi şi de unde?
Prin ce aspecte pozitive se evidenţiază românii? Ce anume trimit românii la export? Unde se plasează ei în această unitate în diversitate? De ce atunci când cineva străin le vizitează ţara ei se simt nevoiţi să întrebe dacă le place locul? De unde această nevoie de confirmare că ceea ce au ei e frumos şi bun? De ce se îmbată românii cu apă rece? Cum se pot schimba lucrurile? Cine le poate schimba? Care este esenţa acestui popor? Încotro merge românismul...
