Integrarea societăţii româneşti în Europa
Oricât de actual ar părea acest subiect, el nu face referire la o situaţie din zilele noastre, ci la una de acum două secole, când românii au devenit perfect conştienţi de originile lor şi au reclamat deschis drepturile pe care nu numai că le meritau, dar le şi câştigaseră în decursul unei istorii atât de agitate. După o perioadă grea a dominaţiei otomane, care a culminat cu destul de controversata epocă fanariotă, românii au simţit nevoie de a-şi regăsi identitatea. Principatele fuseseră atât de mult timp etichetate cu sintagme de genul „Porţile Orientului” sau „Poarta Creştinătăţii”, se confruntau cu problema orientalizării socio-culturale şi politice, Marile Puteri dispuneau de teritoriul lor în mod arbitrar, iar statutul lor juridic era mereu supus schimbărilor, fiind neclar şi interpretabil. Rezultă că în Principate erau absolut necesare o reevaluare şi o ameliorare a situaţiei. Deja Revoluţia lui Tudor agitase spiritele şi înscrisese „chestiunea românească” în circuitul relaţiilor internaţionale, depăşind barierele regionale balcanice. Acest spirit revoluţionar se încadra curentului paneuropean – în plină ascensiune – de contestare a ordinii continentale, instaurată prin tratatele din 1815 (Congresul de la Viena). Europa – în accepţiunea românilor, în special a intelectualilor – a devenit simbolul civilizaţiei, Orientul rămânând sinonim cu Evul Mediu şi structurile sale feudale. Confruntându-se Occidentul (generic numit „Europa”) cu Orientul, se vor confrunta de fapt „modernizarea” cu „regresul” sau „stagnarea”. În Europa Centrală şi de Vest la jumătatea secolului al XIX-lea cuceririle tehnice erau în plin avânt, ceea ce a facilitat dezvoltarea industrială, economică şi ştiinţifică, iar aceasta la rându-i va duce la înflorirea oraşelor, a porturilor, a căilor de comunicaţie şi implicit a vieţii comerciale, culturale, ş. a. m. d. Acestei imagini a bunăstării „europene” Orientul opunea una dezolantă. Dacă Imperiul Otoman cândva îşi impusese stăpânirea în Europa tocmai printr-o capacitate foarte mare de inovaţie şi de adaptare, mai ales în domeniul militar, având bogăţii imense din exploatarea provinciilor sale, deja, de ceva timp, devenise „omul bolnav”, care era pe punctul de a se prăbuşi în agonie, nemaiconservând nimic din opulenţa şi strălucirea de altădată. Imperiul Rus, deşi îşi susţinea modernizarea, rămânea un mamut euroasiatic, aflat constant la pândă, dornic de înfăptuirea planurilor lui Petru I sau ale Ecaterinei II şi care în ciuda reformelor realizate de cei doi continua să fie o lume distinctă de Europa de care avea nevoie doar pentru câteva decenii, pentru a-i întoarce apoi spatele, după cum mărturisea însuşi învingătorul de la Poltava. Zdrobirea Revoluţiei din 1821 nu a însemnat sfârşitul elanului revoluţionar în Principatele Danubiene, deoarece agitaţia a continuat în provinciile româneşti, ducând la izbucnirea Revoluţiei Paşoptiste, racordată evenimentelor europene de la mijlocul secolului al XIX-lea şi impulsionată de manifestarea a două curente- naţionalismul şi liberalismul, care nu reprezentau altceva decât expresii ale dorinţelor popoarelor de a obţine drepturi cetăţeneşti şi libertate – nu numai la nivel individual, ci, mai important, la nivel naţional. Secolul al XIX-lea va fi numit şi „secolul naţionalităţilor”. Principiile liberale născute din Revoluţia franceză au ajutat conceptul de „naţionalitate”[1], pătrunzând în conştiinţa populaţiilor europene care doreau să dispună de propriul destin conform voinţei lor. Rusia a ştiut să speculeze disensiunile dintre Marile Puteri în favoarea sa; după cum avertiza Custine în Scrisori din Rusia, acest mare imperiu vedea în Europa o pradă ce urma să-i fie servită, mai devreme sau mai târziu,din cauza disensiunilor ei interne[2]. În anii care au urmat Revoluţiei din 1848 Europa era ameninţată de pericolul unui conflict generalizat, provocat de consolidarea poziţiei Imperiului Rus în Europa Centrală şi Principatele Române. Necesitatea constituirii statului naţional român era strâns legată de evoluţia evenimentelor internaţionale, fapt care va ieşi în relief cu ocazia Războiului Crimeei (1853-1856)[3]. Această nouă fază – de redeschidere a „Chestiunii Orientale” – va influenţa relaţiile ulterioare dintre state, ducând la schimbarea raporturilor de forţe între Puteri. Adâncirea crizei în Imperiul Otoman va face ca Sud-Estul Europei să devină una din principalele zone de confruntare, Principatele Române fiind în prim-planul ei. Motivele pentru care ele au căpătat un asemenea rol sunt destul de complexe: aşezarea geo-strategică, resursele lor economice, precum şi angrenarea în circuitul comercial internaţional, navigaţia pe Dunăre şi stăpânirea gurilor de vărsare ale acesteia, Marile Puteri încercau să înlăture Rusia din această zonă, zădărnicind transformarea Mării Negre într-un „lac rusesc”. Mai putem adăuga problema statutului internaţional particular al Principatelor şi efervescenţa revoluţionară care se manifesta atât în interio, cât şi în exterior[4]. Aspiraţia spre unitate şi independenţă a românilor se lovea de ostilitatea Imperiilor vecine. În ajunul începerii războiului, de la cine ar fi putut spera Principatele să primească un sprijin? Precum am văzut Rusia nu reprezenta o soluţie, ci o primejdie care va persista multă vreme, iar Imperiul Habsburgic era un „hibrid ce va întârzia eliberarea şi unitatea mai multor popoare de pe continent”[5]. Pentru Ţar, Principatele Române erau singura cale de acces spre Constantinopol şi spre slavii din Sud. Dacă ar fi ajuns în fosta capitală a Bizanţului, cea de „a treia Romă” ar fi reuşit să controleze şi Marea Mediterană. În ceea ce priveşte Austria, Franţa şi Anglia sperau ca ea să fie o contrapondere faţă de Rusia, dar pentru români era un alt Imperiu care îi asuprea pe fraţii de acelaşi neam din Transilvania, de aceea relaţiile cu Habsburgii au fost mereu marcate de tensiuni pe această temă şi de suspiciuni reciproce. În cele din urmă Principatele vor fi nevoite să se orienteze către Puterile din Occident: Franţa şi Anglia. Aceasta din urmă era adepta menţinerii integrităţii Imperiului Otoman şi nu se va ralia luptei românilor pentru unitate şi independenţă. Mai rămânea doar Franţa, ţară de care eram legaţi nu numai prin originea latină, ci şi prin intermediul intelectualilor autohtoni care se formaseră la şcolile din Paris. Extrem de interesantă în evoluţia relaţiilor franco-române ar fi de menţionat cererea de sprijin formulată de comitetele de revoluţionari de la Bucureşti şi Iaşi, adresată lui Napoleon I. Împăratul fusese plăcut impresionat de manifestările francofile ale moldovenilor şi valahilor, dar şi mai mult de poziţia strategică în regiunea gurilor Dunării. Napoleon I nu a ezitat să trimită aici pe căpitanul Aubert, cu scopul de a aduna informaţii statistice despre Principate. Din nefericire, la Tilsit a cedat influenţa în Europa Răsăriteană Rusiei, astfel încât ambiţiosul lui plan a eşuat. Dar Revoluţia din 1848 va da şansa românilor să cunoască un alt Bonaparte care va juca un rol important în realizarea Unirii Principatelor Române: Ludovic Napoleon. Prinţul fusese ales preşedinte al celei de a II-a Republici Franceze, după ce fusese înlăturat regimul monarhic condus de Ludovic Filip de Orléans.[6] După lovitura de stat din 2 decembrie 1851 va institui în luna ianuarie a anului următor un regim prezidenţial autoritar (obţinuse o numire pe 10 ani), în mâinile sale concentrându-se totalitatea puterii executive, fiind controlat doar de popor. Va proclama Imperiul la 1 noiembrie 1852, aprobat de un plebiscit şi devenind Napoleon al III-lea – aclamat de masele pe care şi le câştigase prin călătorii în provincii, lucrări edilitare sau prin încurajarea vieţii economice[7]. El a fost condus de un principiu cardinal al politicii sale externe: eliberarea naţionalităţilor şi a ştiut să îndepărteze prin variate soluţii obstacolele pe care le-a întâlnit în cale, de aceea observăm că politica sa va fi marcată de ezitări, contradicţii şi chiar incoerenţe[8]. Nu puţini au fost cei care au încercat să-i identifice adevărata personalitate pe care o ascundea sub o mască de o seriozitate impenetrabilă. „Privirea lui stinsă care în acelaşi timp aruncă uneori fulgere, trăsăturile lui imobile formează câteodată o mască şi o platoşă impenetrabilă, şi îl părăseşti mereu cu impresia de a nu fi înţeles acest spirit, în aparenţă obtuz, în realitate perspicace, care nu înţelege pentru că nu vrea să înţeleagă sau pentru că nu vrea să observi că a înţeles”[9]. Din însumarea mai multor mărturii ale contemporanilor putem distinge trăsături ale sale, găsind astfel o motivaţie a acţiunilor, a politicii sau ideologiei care l-au călăuzit. În memoriile contelui Horace de Viel Castel Napoleon al III-lea ne este prezentat ca un demn urmaş al lui Catilinia şi al lui Ludovic al XIV-lea, care nu se lăsa dirijat, ştia să-şi atingă cu tenacitate scopurile, nedevoalându-şi planurile în faţa duşmanilor şi considerându-se măsura tuturor lucrurilor. „Trebuie spus, cu Împăratul, statul este El. Rău sau bine, totul vine de la El, cunoaşte oamenii şi-i dispreţuieşte în general. Destul de disimulat*, nu dezvăluie faţă de nimeni proiectele sale şi gândeşte că marea artă a politicii, ca şi cea a războiului, este de a disimula progresul său faţă de inamic. Când întrezăreşte scopul pe care şi-l propune nimic nu-l opreşte, El va doborî fără emoţii toate obstacolele. Surâsul lui dulce şi profund, privirea sa vagă şi voalată, şăgălnicia vorbelor sale şi a mersului său, indică un om care vorbeşte mai mult cu sine însuşi, decât cu cei care îl înconjoară şi care înţelege mai mult vocile interioare ale gândirii sale decât vocile celor care ar vrea să sfătuiască”[10]. În contrapondere, alţii ca V. Duruy îl judecau drept „visător şi halucinat” care încă mai credea în originea divină a suvernului într-o epocă în care asemenea mistificări nu mai erau de mult valabile. „L-am văzut, e adevărat, visând binele. Greşeli au fost în mod cert comise, iniţial prin debut, acea lovitură de stat care a fost o greutate pe care Împăratul o târî 20 de ani de piciorul său (Împărateasa), şi această Putere absolută care îl făcu să ia rolul Provindenţei pe pământ, într-un timp şi-o ţară unde nu se mai credea în misiunile providenţiale”[11]. Trebuie să recunoaştem că intenţiile au fost bune, însă ambiţia sa prea mare nu a putut fi egalată de mijloacele de realizare de care dispunea. Henry Joly atrăgea atenţia că atunci când o Mare Putere se ambiţionează să se ocupe prin propria voinţă de cauza naţionalităţilor străine, ea trebuie să se ferească de două pericole: în primul rând să nu fie acuzată de incoerenţă (pe care răuvoitorii o asimilează întotdeauna cu duplicitatea), iar pe urmă, să nu fie păcălită. Napoleon nu a ştiut să se ferească de niciuna dintre situaţii, tocmai pentru că a avut neşansa să fie ezitant[12]. Chiar şi Lebrun şi Carpentier oscilau între a-l numi socialist (scrisese „L’abolition du paupérisme”) sau revoluţionar (fusese exilat în Italia şi arestat pentru ideile sale,)[13]. V. Duruy susţinea ambele ipoteze. „Napoleon a fost omul a două idei liberale: ridicarea clasei muncitoare şi eliberarea popoarele oprimate”. El spunea „că niciun Suveran nu a fost mai preocupat decât Napoleon al III-lea de binele pe care l-ar putea face. De câte ori l-am văzut venind în Consiliu cu proiecte de asistenţă pentru cei slabi şi pentru cei dezavantajaţi. Mâna sa era deschisă; se deschidea chiar prea mult, căci el nu ştia să răspundă printr-un refuz celor care îi implorau generozitatea. Fostul guvernator al Creditului Funciar Frémy, mi-a zis că a fost obligat de nenumărate ori să-i avanseze o lună din lista sa civilă”[14]. În faţa unor asemenea descrieri ne întrebăm cum se poate concilia idealismul ideologic cu pragmatismul său politic. Acelaşi lucru l-a uimit pe contele austriac Hübner, care socotea că tocmai această unitate a contrastelor îi asigura unicitatea „ce om ciudat, ce amestec de contrarii! Viclean şi naiv, petrecăreţ şi ideolog, dedându-se plăcerilor şi lacom de lucruri minunate, amintind de principii italieni ai Renaşterii, sincer câteodată, prin calcul impenetrabil, când vrea, conspirator mereu, atât din plăcere, cât şi din obişnuinţă, în zilele bune, ca şi în cele rele, fatalist care crede în steaua sa”[15]. După ce am recunoscut mai bine resorturile interne ale suveranului Restauraţiei, să revenim la modul în care s-a realizat apropierea acestuia de Principate. Deja am menţionat prezenţa în capitala franceză a tinerilor români care au fost „contaminaţi” de ideile Revoluţiei pariziene din februarie 1848. Aceştia fondaseră un cerc revoluţionar la care au participat chiar şi personalităţi ale culturii franceze – impresionate de cererile românilor. O parte din aceşti emigranţi din Principate (cei mai importanţi Ion C. Brătianu şi colonelul Cuza) au insistat pe lângă Napoleon al III-lea pentru a-i obţine concursul la realizarea unui stat Moldo-Valah, unit şi independent de orice altă Putere din zonă[16]. Aderarea lui la astfel de planuri era rezultatul unei precise analize geo-politice, deoarece ştia să cântărească riscurile proiectelor* de acest gen şi nu se hazarda să se implice în opere de binefacere pentru popoarele asuprite dacă nu era sigur că putea obţine un profit, deoarece prin emanciparea popoarelor oprimate el urmărea restaurarea măririi puterii franceze[17]. Aşa că să nu ne lăsăm amăgiţi de ideea că a acceptat să susţină cauza românească pentru simpatii de gintă, amiciţie sau pentru că oratorismul lui Brătianu sau Cuza l-a impresionat. Napoleon al III-lea a întrezărit posibilitatea de a lovi două dintre Marile Puteri rivale, exact unde putea produce foarte multe pagube. La Estul Principatelor erau ruşii: anihilându-le accesul la Marea Neagră, prin gurile Dunării şi tăindu-le calea de acces spre Constantinopol (şi Marea Mediterană) potolea visurile panslaviste ale Ţarului Nicolae I. Şi am putea adăuga noi, îşi lua oarecum revanşa pentru dezastruoasa campanie a lui Napoleon I în îngheţata Rusie. La vest de Carpaţi era Imperiul Habsburgic, iar Principatele Danubiene rămâneau un pericol pentru posesiunile austriece din Transilvania. În mintea Împăratului s-a înfiripat repede ideea „Franţei Orientale” o Românie unificată, liberă, legată de Paris printr-o serie de interese diplomatice, militare, economice şi militare (având în vedere că moldovenii şi valahii erau francofili sau chiar francofoni); iar acest stat s-ar fi aflat într-un regim de parteneriat privilegiat al politicii franceze în Răsăritul Europei[18]. Războiul Crimeei i-a oferit ocazia de a încerca punerea în aplicare a acestui proiect. Marile Puteri nu doreau ca Imperiu Rus să ocupe Moldova şi Ţara Românească, dar Ţarul şi-a dus mai departe planurile şi în iunie 1853, trupele sale au ocupat Principatele. Era vorba despre un casus belli, Marile Puteri considerând că acţiunile ruseşti lezau integritatea Imperiului Otoman[19]. Administraţia Principatelor a fost preluată de autorităţile militare ruse, Domnii români s-au retras la Viena (luna octombrie), iar generalul Budberg a fost numit Preşedinte al Divanurilor. Imperiul Otoman va fi susţinut de Franţa şi Marea Britanie şi va declara război Rusiei la 4/16 octombrie 1853. Englezii doreau să asigure protejarea strâmtorilor şi să domolească flagelul expansionist rusesc. Suveranul francez era mai preocupat de prestigiul extern sperând să transforme Franţa într-un arbitru continental, mai ales că eficacitatea acestei metode, de mediere pe plan european, dăduse roade din timpul lui Fleury.* Încă din toamna anului 1853 foştii revoluţionari exilaţi s-au îndreptat fie spre graniţele româneşti, fie spre Constantinopol. Au existat mai multe proiecte militare, unul a fost cel al Legiunii generelului Christian Tell care încerca să obţină o colaborare cu Omer-paşa sau ideea generalului Gh. Magheru de a ridica în ţară o oaste care să lupte pentru izgonirea trupelor ţariste. Ambele propuneri au fost refuzate de oficialii otomani, pentru că se desfăşurau tratative cu Austria, mult mai convenabile faţă de o colaborare cu românii ce ar fi putut ştirbii sau chiar înlătura suzeranitatea otomană din Principate[20]. Intrarea Imperiului Habsburgic în război de partea otomanilor a fost consfiinţită prin Convenţia de la Boiagi-Kyoi din 2/14 iunie 1854, ce va constitui baza ocupării de către austrieci a Principatelor. Austria optase pentru intrarea în razboi împotriva Rusiei, de aceea, Ţarul simţea un puternic resentiment faţă de acest Imperiu, care în ingratitudinea sa uitase de ajutorul hotărâtor al armatelor ţariste din 1848, fără de care Împăratul de la Viena n-ar fi reuşit să învingă revoluţionarii. La Conferinţa de la Viena din august 1854, Franţa alături de Anglia, Austria şi Imperiul Otoman au pus bazele păcii cu Imperiul Rus, enunţând cele patru puncte fundamentale ale negocierii cu această Putere. Primele două se refereau la Principatele române: înlocuirea protectoratului rusesc cu garanţia colectivă; libertatea navigaţiei pe Dunăre; revizuirea tratatului strâmtorilor din 1841; desfiinţarea dreptului de protecţie a statelor străine asupra co-religionarilor din Imperiul Otoman. Pentru Thouvenel acestea au devenit „de la apariţia lor în lume, patru articole de credinţă ale crezului diplomatic european”[21]. Primul punct menţiona că pacea nu va fi durabilă dacă „protectoratul exercitat până în prezent de Curtea imperială rusă în Principatele Valahiei, Moldovei şi Serbiei nu încetează în viitor şi dacă privilegiile acordate de Sultan acestor provincii de puterea lor nu sunt puse sub garanţia colectivă a Puterilor în virtutea unui tratat care va fi semnat cu Sublima Poartă şi ale cărui dispoziţii ar regla toate problemele de detaliu”[22]. La 10/22 august 1854 trupele conduse de Omer-paşa şi Mazar-paşa au intrat în Bucureşti, iar austriecii lui Coronini au ocupat capitala trei zile mai târziu. Ulterior Austria va rămâne singura forţă de ocupaţie, turcii retragându-şi trupele pentru a le angaja în asediul Sevastopolului. Datorită ocupaţiei, mişcarea revoluţionară română nu se va putea desfăşura pe plan intern, aderenţii ei fiind totodată dezamăgiţi că beligeranţii au optat pentru Crimeea ca teritoriu de operaţii militare. La sfârşitul lui 1854 au început negocierile anglo-franco-austriece[23], soldate cu un tratat de alianţă la 2/14 decembrie prin care ocupaţia Principatelor române de către austrieci era motivată de necesitatea prevenirii unei ocupaţii ruseşti în Ţările Române. În faţa acestor eşecuri foştii revoluţionari vor face eforturi să atragă de partea cauzei române cercurile politico-diplomatice din Occident şi simpatia opiniei publice, în special franceze. Această propagandă complexă s-a realizat prin broşuri şi memorii.* Deosebit de fructuoase au fost şi legăturile cu personalităţi ale culturii franceze care vor aduce mari servicii cauzei Unirii Principatelor. Printre aceştia menţionăm pe Saint-Marc Girardin, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, Paul Bataillard, Jean Vaillant, Leon Pleé, care au pledat în faţa Franţei şi a celorlalte Mari Puteri pentru intervenţia în favoarea românilor[24]. Chiar înainte de terminarea războiului Crimeei, baronul François-Adolphe de Bourqueney prezenta la Conferinţa de la Viena (martie-iunie 1855) punctul de vedere al diplomaţiei lui Napoleon al III-lea. Punând cărţile pe masă în faţa unei Europe uimite el a propus unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei. Nu era vorba de crearea unui stat independent, cuvânt pe care nu îl utiliza pentru a nu produce vreo supărare Sublimei Porţi, ci de favorizarea constituirii unui stat român autonom condus de un monarh european[25]. Dar să detaliem în continuare cele mai importante acţiuni ale reprezentantului francez la conferinţă. Austria sesizând interesul Rusiei va invita un purtător de cuvânt al Principatelor române, dar nu va mai insista ca acesta să fie consultat la dezbateri[26]. Va propune apoi să se înfiinţeze un „tribunal al ambasadorilor” la Viena, care să reglementeze neînţelegerile dintre Principate şi Imperiul Otoman, dar această sugestie se va lovi de atitudinea refractară a Imperiului Rus care opina că sugestia austriacă nu oferă o corectă interpretare a garanţiei colective, al cărei scop era să consfiinţească „imunităţile şi privilegiile” Principatelor[27]. Cu prilejul şedinţei din 14/26 martie 1855 baronul de Bourqueney cerea ca la Protocol să fie anexat un Memorandum francez, pe care l-am putea considera un adevărat program politic şi care a impulsionat aproximativ un deceniu evoluţia evenimentelor din Principate. Plenipotenţiarul francez a citit acest act diplomatic*, afirmând încă de la început că nu dorea ca ideile enunţate să fie supuse atunci deliberărilor Conferinţei. De fapt, el voia să introducă, în mod formal şi oficial „chestiunea românească” în cadrul circuitului politic internaţional, astfel încât Marile Puteri să aibă timp să reflecte asupra unui aranjament convenabil atât lor, dar şi românilor. Revenind la textul Memorandum-ului, aici se propunea „Unirea Principatelor într-un singur stat” în afara oricărei influenţe exclusive, transformându-le într-un „fel de stavilă naturală” care ar proteja integritatea Imperiului Otoman. Din motive evidente, nu se mai insistă asupra asemănărilor care ar facilita acest demers, precum identitatea limbii, obiceiurilor şi intereselor, şi pe faptul că Unirea era preconizată de Regulamentele Organice, dar se face apel la susţinerea Guvernelor Aliate şi la cea a Puterii Suzerane. Diplomaţia franceză considera că forma monarhică ar fi cea mai indicată pentru Principate, iar autoritatea supremă să fie ereditară – în condiţiile în care existau precedentele familiei Miloş din Serbia şi cel al lui Mehmet-Ali din Egipt, care obţinuseră principiul ereditar de la Sultanul Mahmud. Totodată se considera că Imperiul Otoman nu ar fi avut obiecţiuni împotriva unei soluţii care i-ar fi fost favorabilă. Se preconizau două căi de urmat: una temporară – proclamarea eredităţii şi conferirea suveranităţii condiţionate unui principe autohton, dar rezervându-i Imperiului Otoman dreptul de a aprecia „devotamentul şi titlurile persoanei alese”; cea de a doua, definitivă, un prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană, după modelul grecesc. Aceasta din urmă măsură era considerată a fi „cea mai bună” [28]. Reprezentanul rus a acţionat prompt cerând consultarea prealabilă a populaţiei din Principate, în timp ce Imperiul Otoman şi Austria s-au opus vehement propunerii franceze. Singurul punct comun la care s-a ajuns a fost înlăturarea protectoratului rusesc şi înlocuirea cu garanţia colectivă a Marilor Puteri. S-a insistat pe faptul că nu atât „concertarea unor interese ale Puterilor determina conţinutul chestiunii române, cât voinţa celor două provincii pe temeiul autonomiei lor interne. Franţa se dovedea, deci, singura mare participantă la Conferinţă care înclina să confere garanţiei colective un înţeles asemănător cu cel pe care îl dădeau românii. Şi atitudinea acestei Puteri era dictată, evident, de interese proprii, însă acestea corespundeau tendinţelor de restructurare a ordinii europene prin impunerea principiului naţionalităţilor, din a cărui promovare, Franţa lui Napoleon al III-lea şi-a făcut un punct de onoare al politicii sale”[29]. Conferinţa va eşua din cauza neînţelegerilor asupra punctului 3 – preponderenţa rusă în Marea Neagră –, dar nu putem să neglijăm însemnătatea acesteia şi implicaţiile majore pentru viitorul celor două Principate. Oficial „chestiunea românească” fusese ridicată în centrul preocupărilor europene, devenind o problemă internaţională; se avansase ideea creării unui stat naţional român – barieră între Marile Puteri înconjurătoare – şi se propusese sistemul de garanţie. În plus, se întrezărea soluţionarea regimului de navigaţie pe Dunăre şi a viitorului Deltei. Putem, deci, cu certitudine să susţinem că punctul de plecare a acţiunii Puterilor europene privind organizarea Principatelor Române a fost Conferinţa de la Viena din 1855 şi, în special, Memorandumul francez care va servi drept bază dezbaterilor Congresului de pace de la Paris din 1856.
[1] Romulus Seişeanu, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 127.
[2] Titu Georgescu, România în istoria Europei, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1997, p. 51.
[3] Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante (1856 – 1878), Iaşi, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, 1988, p. 34.
[4] România în relaţiile internaţionale (1699 – 1939), Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 136.
[5] Titu Georgescu, op. cit., p. 52.
[6] Guy Gauthier, Acvile şi lei. O istorie a monarhiilor balcanice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, pp. 162-163.
[7] Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Franţei, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 294.
[8] Romulus Seişeanu, op. cit., p. 129.
[9] G. Guenin, J. Nouillac, La France et les Grandes Puissances du monde (1830 – 1880), Paris, Librairie Plon, p. 114.
* Salustius spunea despre Catilina că era “simulator ac dissimulator”, el ştia să simuleze (feindre) ceea ce nu era şi să disimuleze ceea ce era ; Napoleon al III-lea era însă doar “dissimulator".
[10] Ibidem, p. 117.
[11] Ibidem, p. 115.
[12] Romulus Seişeanu, op. cit., pp. 129-130.
[13] Jean Carpentier, François Lebrun, op. cit., p. 295.
[14] G. Guenin, J. Nouillac, op. cit., p. 116.
[15] Ibidem, p. 115.
[16] Guy Gauthier, op. cit., p. 162-163.
* Îndrăznim să afirmăm că nu de puţine ori piemontezul Cavour a reuşit să îl manipuleze pe Napoleon III, care crease o relaţie de interdependenţă între unitatea românilor şi cea a italienilor. Cavour spera ca prin succesul cauzei românilor să se creeze un precedent benefic italienilor, dar totodată întrezărea posibilitatea slăbirii puterii habsburgice prin unirea cu românii din Transilvania, astfel s-ar fi creat şi un stat care ar fi oprit expansiunea ţaristă. (Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în Epoca Renaşterii politice, 1848 – 1877, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2000, p. 90.
[17] Romulus Seişeanu, op. cit., p. 128.
[18] Guy Gauthier, op. cit., p. 164.
[19] România în relaţiile internaţionale, op. cit., p. 137.
[20] Nicolae Isar, Istoria Modernă a României (1774/1784 – 1918), Bucureşti, Editura Universitară, 2006, pp. 219-221.
[21] România în relaţiile internaţionale, p. 140.
[22] Apud Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 36, A. Debidour, Histoire diplomatique de l’Europe, vol. II, La Revolution, Paris, p. 120.
* El transformase un stat, nu foarte puternic militar sau economic, în “arbitrul Europei”, iar la 1735 incită Poarta să declare război contra Austriei, pentru a o determina pe cea din urmă să semneze pacea pentru războiul la succesiunea Tronului Poloniei; ceva mai târziu va încheia şi un Tratat cu Poarta prin care i se acorda dreptul de protecţie a creştinilor din teritoriul stăpânit de otomani.
[23] România în relaţiile internaţionale, p. 141.
* vezi Ion Ghica, Dernière ocupation des Principautés Danubiennes; D. Bolintineanu, Les Principautés Roumaines, Paris, 1854; Cezar Bolliac, Mémoires pour servir à l’histtoire de la Roumanie, Paris, 1856.
[24] Nicolae Isar, op. cit., pp. 222-223.
[25] Guy Gauthier, op. cit., p. 164.
[26] T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România Modernă. Studiul unei probleme internaţionale, 1856 – 1866, Iaşi, Editura Alfa, 2000, p. 50.
[27] Ibidem.
* Pentru textul Memorandumului vezi Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, Bucureşti, 1984, pp. 52-53.
[28] Dimitrie A. Sturdza, Însemnătatea dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc, 1857, Bucureşti, Academia Română, 1912, p. 2.
[29] Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 38.
ANDRONACHE DENISA-VICTORIA, RELAŢIILE ROMÂNO-FRANCEZE ÎN PERIOADA 1856-1866 (LUCRARE DE LICENŢĂ), UNIV. DIN CRAIOVA, 2008.
