La 1866 cei care l-au detronat pe Cuza se vedeau într-o dificilă „dilemă”, trebuind să opteze: ori pentru renunţarea la iniţiativă, subordonându-se deliberărilor Conferinţei (cu riscul de a li se ştirbii Principatelor dreptul de autonomie şi chiar de a fi desfăcută Unirea) ori pentru a determina noua organizare a statului român fără solicitarea consimţământului Europei. Evident, va fi necesar să se opteze pentru cea de a doua alternativă, survenind astfel o confruntare, cu numeroase note de unicitate în raporturile internaţionale ale vremii, între voinţa unei naţiuni mici, dar ferme, şi „concertul european”, ce se voia tutelar.
Marele merit al făptuitorilor actelor politice din 1866 a fost acela că au crezut în viabilitatea şi legitimitatea cauzei ce o reprezentau, nedezarmând în faţa dificultăţilor, ci desfăşurând o acţiune energică sub auspiciile iniţiativei îndrăzneţe şi ale înţelepciunii, acţiune ce va surprinde şi va lăsa practic fără replică voinţa colectivă a Marilor Puteri. Ceea ce s-a înţeles exact a fost necesitatea de a se acţiona cât mai repede, recurgându-se între altele, la trimiterea de „delegaţii”: una la Poartă (M. Costache, G. Costaforu şi Alexandru Golescu), iar alta la Paris (V. Boerescu, L. Steege şi un delegat „numit de Guvern”); celor două delegaţii li se va indica totodată să se întrunească, într-o a doua fază a misiunii lor, în capitala Franţei şi să acţioneze „pe lângă Guvernul francez şi pe lângă Conferinţă” cu titlul de reprezentanţă (deputăţiune) oficioasă, dacă nu oficială. Românii au intuit corect că Puterile nu vor acorda o prea mare atenţie dorinţelor exprimate de români, căci acestea „aimerait mieux laisser aux événementes le soin de trancher une question que la diplomatie se sent impuissante à resourdre”. Se va miza de aceea, mai mult pe contactul cu politica secretă, mai întâi cu cea a Franţei, considerată la acea oră „limba cumpănei” .
Ideea principală pe care diplomaţii români trebuiau să o susţină în argumentarea lor era că românii sunt hotărâţi să susţină Unirea şi Prinţul străin chiar cu puterea armelor, aşa cum arată o scrisoare a lui L. Steege şi V. Boerescu din 13/25 martie 1866 . Toţi cei şi-au asumat responsabilitatea acţiunii, vor avea de înfruntat „pretenţiile” Austriei, Rusiei şi Imperiului Otoman, care vor da naştere la lungi şi neclare dezbateri în cadrul Conferinţei de la Paris. Pe lângă responsabilitate, soarta viitorului României depindea şi de rapiditatea, dar mai ales de prudenţa cu care se acţiona.
Aşadar, amenii politici care contribuiseră la „actul abdicării” au fost animaţi de aceleaşi sentimente. S-au vehiculat mai multe nume. Ion Ghica îi va declara lui H. Tillos, consulul francez din Bucureşti, că şi Ducele de Leuchtenberg este o variantă bună, însă acesta, ca membru al familiei imperiale ruse, nu este de dorit, căci românii vor un Prinţ care să nu aibe nicio legătură cu unul dintre Imperiile vecine . O altă variantă a fost Prinţul Napoleon, cunoscut ocrotitor al popoarelor oprimate, văr primar cu actualul Împărat francez. I se propusese Coroana Principatelor Unite chiar şi înainte de alegerea lui Cuza. O dinastie străină sub egida familiei imperiale franceze ar fi fost de dorit, însă, se pare că acesta a refuzat politicos .
Ziarul L’Indépendence Belge va consemna în articolele sale numele a foarte mulţi posibili candidaţi străini la Tronul Principatelor. Este cazul să amintim că, aşa cum arată publicaţia de mai sus, majoritatea Marilor Puteri erau interesate să ofere Principatelor pe propriul favorit, astfel că: Prusia a propus în repetate rânduri pe ducele de Augustenburg, Anglia deşi se opunea vehement, declara că nu ar fi împotriva unui Prinţ străin atât timp cât acesta va fi principele de Hessa-Cassel sau ducele Nicolas-Guillaume de Nassau; alte soluţii propuse erau prinţul de Savoia Carignan sau favoritul Ţarului Alexandru al II-lea, prinţul de Wickenstein, chiar Imperiul Otoman îşi anunţa un candidat, prinţul Murat. Totodată publicaţia evidenţia „dorinţa unanimă a românilor de a avea Unirea sub Prinţ străin”, o unanimitate, putem spune, fără nicio consultare prealabilă, care dovedea claritatea dorinţelor românilor.
Încă din 1855, fraţii Hurmuzaki sugerau secretarului particular al Regelui Belgiei, posibilitatea alegerii Contelui Filip de Flandra . Astfel de speculaţii, fără îndoială, erau alimentate de informaţiile provenite din Principate. De pildă, Alexandru G. Golescu-Albul îi scria lui Paul Bataillard, în februarie 1856, despre necesitatea unirii sub un Prinţ străin care să nu fie nici austriac, nici rus. Cel mai potrivit pentru a evita opoziţia Puterilor europene, era socotit un Prinţ belgian, cu atât mai mult cu cât statul Belgiei constituia un exemplu demn de urmat.
La rândul său, consul belgian la Bucureşti, Jacques de Poumay, consemna că voinţa unanimă este „Unirea sub un Prinţ străin, singura combinaţie capabilă să asigure existenţa politică şi prosperitatea Principatelor moldo-valahe”. Ideea avea să fie susţinută şi de diplomatul belgian la Constantinopol, Blondeel van Cuelebroeck .
După o investigare atentă şi o examinare detaliată a situaţiei Principatelor, ambasadorul american la Constantinopol, Carol Spence, constata că „pacea şi prosperitatea lor, în viitor, depind de o unire a celor două administraţii sub un Prinţ moştenitor”. Concluzia la care ajunge C. Spence este aceea că „o unire nu este doar de dorit, ci că fără o unire sub un Prinţ responsabil, poporul va continua să lâncezească în aceeaşi stare de degradare şi mizerie în care se zbate în ultimul veac” .
O altă concluzie aparţine marelui om de stat, Vasile Boerescu care opina că prinţul poate fi francez, englez, piemontez, suedez sau belgian şi lăsa să se înţeleagă ca doar acesta putea să înlăture „practicile dăunătoare” ale foştilor domnitori şi să aducă stabilitate .
Elecţiunea unu Prinţ belgian este mai greu de decriptat. Se pare că cei din clasele superioare româneşti au fost totuşi impresionaţi favorabil de dinastia de Saxa-Coburg-Gotha care, în două rânduri în decursul secolului al XIX-lea dăduse Europei figuri strălucite, precum Prinţul consort Albert, soţul Reginei Victoria, în Marea Britanie şi Regele Leopold al Belgiei, ambii fiind modele perfecte de monarh liberal. Oricum, Filip I al României nu a domnit niciodată. Se pare că Napoleon al III-lea i-a opus veto-ul său, probabil din cauza originilor sale orléaniste .
Delegaţia română de la Paris depunea şi ea eforturi susţinute pentru a demonstra ministrului de externe Drouyn de Lhuys că alegerea candidatului belgian nu s-a făcut cu intenţia de a nemulţumi Franţa, ci a reprezentat „o necesitate practică pentru a menţine ordinea şi a tăia scurt orice intrigă” . Românii au dorit consacrarea unui principiu –Europa trebuia să conştientizeze că Prinţul străin este o condiţie sine qua non pentru liniştea Principatelor Unite.
În cadrul Conferinţei, concertul european părea să se îndepărteze tot mai mult de o decizie finală. Fiecare oferea câte o soluţie. Ministrul de externe francez va susţine cauza românilor în mod direct, însă fără mare succes. Succesul său a constat în temporizarea discuţiilor, el câştigând timp pentru românii care duceau munca serioasă de convingere din culise.
În cadrul Conferinţei, delegaţia română trimisă în Paris a expus un Memoriu în care realua discuţiile asupra celor patru puncte ale Adunărilor ad-hoc organizate sub consimţământul Puterilor şi cu voinţa tuturor. „Pentru Principatele însetate de legalitate, de stabilitate şi de demnitate naţională”, românii se pronunţau pentru menţinerea Unirii şi necesitatea alegerii unui Prinţ străin .
Refuzul Contelui Filip de Flandra a creat o situaţie dificilă, dar a evidenţiat nevoia canalizării tuturor eforturilor pentru a găsi un nou candidat. Cu această misiune au fost însărcinaţi Ion (Iancu) Bălăceanu şi I.C Brătianu.
În capitala franceză diplomaţii români auzeau tot mai des numele de Hohenzollern. Era vorba de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se pare că Împăratul francez Napoleon al III-lea era foarte interesat de locul vacant din capitala Principatelor Unite, de altfel acesta va juca un rol primordial în alegerea viitorului Prinţ al românilor. O cercetare amănunţită a documentelor şi a relatărilor lui Bălăceanu permit afirmarea, cel puţin pentru moment, că alegerea s-a făcut nu doar cu consimţământul Împăratului, ba chiar din iniţiativa sa, el urmărind reuşita întregii acţiuni. În Memoriile Regelui Carol I se menţionează că Brătianu a propus candidatura având avizul lui Napoleon al III-lea .
Asupra candidaturii lui Carol I s-au emis mai multe ipoteze. Se pare că i-ar fi fost sugerată lui Brătianu încă din 1865 din partea politicianului francez Galhau. Trei femei au avut rolul lor în propunerea Prinţului german – Hortense de Cornu, sora de lapte a actualului Împărat francez şi fostă guvernantă a copiilor Prinţului de Hohenzollern-Sigmaringen (probabil cea mai în măsură să laude meritele tânărului Carol), baroneasa de Franque, intimă prietenă a familiei de Hohenzollern şi prietena din copilărie a Matildei Drouyn de Lhuys, soţia influentului ministru francez. Un alt avantaj este şi prietenia pe care o purta Napoleon al III-lea faţă de Hohenzollerni, el însuşi fiind participant la botezul lui Carol.
Ion Bălăceanu povesteşte în memoriile sale despre relaţiile cu publicistul francez Ubicini,* care „călătorise şi locuise în România..., un prieten sincer al românilor şi care publicase chiar lucrări favorabile cauzei româneşti". Acesta îi sugerase ideea de a face cunoştinţă cu doamna Cornu. Aşa a şi făcut. Doamna Cornu era „o femeie trecută de 50 de ani, complet contrafăcută (machiată), dar dotată cu o inteligenţă ieşită din comun şi cu un simţ politic foarte profund". De la acest „veritabil barometru politic", Bălăceanu a aflat că Napoleon al III-lea era preocupat de vacanţa Tronului de la Bucureşti, Împăratul făcând propuneri în acest sens la doi generali de ai săi, dar aceştia declinaseră politicos oferta imperială. „Într-o zi - povesteşte Bălăceanu - doamna Cornu a venit să mă vadă şi m-a întrebat ce ar crede Guvernul român despre candidatura Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul României? Acest prinţ era fiul Principelui Anton de Hohenzollern, actualmente guvernator militar al Prusiei Renane, cu rezidenţa la Düsseldorf..." Bălăceanu a cerut imediat o audienţă la Napoleon al III-lea, pe care îl cunoscuse cu mai mulţi ani în urma şi acesta l-a întâmpinat zâmbind: „Văd că doamna Cornu m-a trădat..." În continuare, Împăratul a repetat cele spuse de numita doamna despre Carol, adăugând că acest prinţ manifestase în multe circumstanţe o vie simpatie pentru Franţa". Împăratul l-a autorizat pe Bălăceanu să transmită la Bucureşti numele candidatului. Telegrama respectivă a parvenit Locotenenţei Domneşti în ziua de 14/26 martie 1866: „Ministrul Afacerilor Străine (francez) doreşte să ştie care va fi candidatul agreat de România; indirect, dar pozitiv, sunt informat că aici se doreşte (numele indicat în telegrama era indescifrabil). Mă autorizati să numesc aici acest candidat agreat de Împărat şi care ne va asigura concursul Franţei?" . Numele nu a putut fi descifrat, astfel că la cererea lui Ghica, o nouă telegramă a sosit la 14 martie din partea lui Bălăceanu „Drouyn de Lhuys ar dori un candidat şi ar voi să cunoască candidatul Guvernului român, pe care l-ar propune imediat. Mă autorizaţi a numi pe Carol de Hohenzollern? Aceasta ne-ar înfăţişa sub un aspect foarte favorabil în ochii lui Napoleon al III-lea” .
I.C. Brătianu a făcut şi el tatonări în capitala franceză, iar în ziua de 14/26 martie 1866 a transmis la Bucureşti: „aici dispoziţiuni bune. Anglia are de asemenea convingerea că un Principe străin este posibil. Candidatul Angliei este un Hohenzollern” . Prin urmare, atât Franţa, cât şi Anglia se puseseră de acord, mai rămîneau celelalte Puteri. Având acceptul Franţei, Brătianu s-a îndreptat către Düsseldorf la 18/30 martie. Aici se vor face ultimii paşi pe calea rezolvării „problemei românilor”.
Bibliografie selectivă:
1. ***, Memoriile Regelui Carol I. De un martor ocular, vol. I (1866 – 1869), Bucureşti, Editura Scripta, 1992.
2. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Microfilme, Franţa, Turquie-Bucharest, r. 12.
3. BERINDEI, Dan, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866 - 1876), Bucureşti, Editura Elion, 2002.
4. BOERESCO, B., La Roumanie aprés le Traité de Paris du 30 Mars 1856, Paris, Dentu, Libraire éditeur Palais Royal, galerie d’Orléans, 13/1856.
5. BOSSY, R.V., Agenţi diplomatici ai României în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, Cartea Românească, 1931.
6. CLIVETI, Gheorghe România şi Puterile Garante 1856 – 1878, Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 1988.
7. CORIVAN, Nicolae, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984.
8. DAMEAN, Sorin Liviu, Carol I al României (1866 - 1881), Bucureşti, Editura Paideia, 2000.
9. GAUTHIER, Guy, Acvile şi lei, O istorie a monarhiilor balcanice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
10. Magazin Istoric, 10/1998.
11. PLATON, Gheorghe, Unirea Principatelor Române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
12. SCURTU, Ioan, Monarhia în România (1866 - 1847), Bucureşti, Editura Danubius, 1991.
13. STURDZA, D.A., Domnia Regelui Carol I. Fapte – Cuvântări - Documente, vol. I, Bucureşti, 1906.
14. IDEM, Însemnătatea dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc 1857, Bucureşti, Academia Română, 1912.
15. SUCIU, D., Monarhia şi făurirea României Mari, Bucureşti, Editura Albatros, 1997.
