Incognito spre Alt Tărâm...

Drumul lui Carol spre Principatele Unite se constituie înt-unul dintre cele mai interesante episoade ale istoriei din spatele uşilor închise, un episod demn de a fi cândva sursa unui pelicule istorice. La 25 aprilie/8 mai are loc întâlnirea dintre Bălăceanu şi Brătianu cu Karl Anton şi Carol. Diplomaţii români au comunicat ultimele ştiri, iar Carol i-a anunţat că este decis să plece fără întârziere în România pentru a lua frânele Guvernului. Totul s-a desfăşurat într-un mare secret. A doua zi aceeaşi, plus consilierul Werner au discutat îndelung problema călătoriei spre Principate. Data călătoriei s-a fixat pentru 29 aprilie 1866. Dintre toate itinerariile propuse Carol l-a ales pe cel prin Austria, dar cu o primă „abatere” prin Elveţia. S-a socotit că drumul ocolit prin Rusia sau drumul maritim prin Marsillia, apoi poate prin Geneva spre Constantinopol ar fi mult mai periculoase decât cel direct, prin Austria, Viena-Baziaş. Prinţul Karl Anton i-a dat fiului său – care tocmai împlinise 27 de ani - doi credincioşi servitori ai Casei sale, baronul Mayenfisch şi domnul de Werner, ambii „străini” de politică. Aceştia s-au dovedit sfătuitori utili pentru Carol în anii grei ce vor urma. Nu este oportun să mai amintim detaliile călătoriei spre Principate. Se cunoaşte foarte bine că a fost una dificilă, în care Carol s-a folosit de un paşaport fals, de un nume fals*, confortul a fost şi el, desigur, groaznic pentru un Prinţ. Este totuşi necesară evocarea scrisorilor pe care Carol le-a trimis către Marile Puteri ale Europei. Din Zürich Carol va trimite prima scrisoare către Napoleon al III-lea la 1/13 mai. În aceasta el vorbea despre chemarea sinceră venită din partea poporului român printr-un sufragiu universal, despre onorarea acestei chemări şi despre încrederea sa în Dumnezeu şi în Împăratul francez „am în mine sânge de al Său şi, deşi într-o poziţiune mult mai modestă, am voit să urmez exemplul Majestăţii Voastre”. În continuare vorbea despre grija pe care o va purta pentru relaţiile cu Poarta, pentru păstrarea concordiei şi păcii şi pentru prosperitatea ţării spre care a plecat. Carol încheia în speranţa că Napoleon va continua să vegheze asupra lui şi ţării sale[1]. Tot acum adresa o scrisoare şi către Împăratul Rusiei, Alexandrul al II-lea. Carol îi explica acestuia raţiunile pentru care a ales să răspundă chemării din Principate. Şi de la acesta se cerea protecţie, mai ales că Rusia, aşa cum spunea Carol, era un stat „la umbra căreia Romînia a crescut”[2]. Scrisoarea către Sultanul Abdul-Aziz. Scrisă tot la 1 mai, va fi trimisă în momentrul sosirii sale la Turnu-Severin (8/20 mai). Iată câteva pasaje concludente din textul acestei importante scrisori: „această acceptare îmi creează faţă de Maiestatea Voastră Imperială obligaţiuni ce nu le pot nesocoti. N-aş putea uita, în adevăr, că Tractate seculare leagă Principatele de Imperiul Otoman. Aceste Tractate am ferma intenţiune de a le respecta”[3]. În acelaşi ton era şi scrisoarea către Împăratul Austriei – Franz Joseph – concepută „între nişte saci şi lăzi de bagaje”. Carol menţiona că „a primit Coroana română fără niciun fel de intenţie duşmănoasă la adresa Austriei şi că dorea să rămână în cele mai prieteneşti raporturi cu puternicul stat vecin”[4]. Carol a plecat spre Principate cu gânduri măreţe. Toată Europa ştia asta, însă nu era momentul declarării acestor gânduri, Principatele nu erau pregătite, la fel nici Europa nu putea oferi românilor nimic mai mult decât îşi „luaseră” ei. Toate aceste scrisori au avut un scop precis. Înlăturarea pentru moment a temerilor venite din partea Marilor Puteri şi pentru instalarea liniştii necesare în activitatea noii conduceri a Principatelor Unite. Carol va călca prima dată pe teritoriul românesc în după-amiaza zilei de 8/20 mai. La Orşova, dorind să coboare, Carol a fost reţinut de întrebarea căpitanului vasului pe care călătorea. A reuşit să coboare şi să se întâlnească cu Brătianu care îl aştepta cu trăsurile. Din spate se auzea vocea gravă, probabil a căpitanului vasului „Dumnezeule, acesta trebuie să fie Prinţul de Hohenzollern!”[5], din nefericire pentru el, îşi recunoscuse prea târziu pasagerul. Întrarea în capitală s-a făcut la 10 mai. Primarul Bucureştiului l-a primit pe oaspetele său cu cheia oraşului pe o pernă de catiea. Carol îşi exprima acum speranţa de a fi pe placul românilor. Imediat o ploaie s-a pornit. Semn bun, dacă este să luăm în considerare superstiţiile „orientalilor”, mai ales că nu mai plouase de mult timp. Apoi şi-a continuat drumul într-o trăsură de gală deschisă, trasă de 6 cai albi, precedată de cavaleria în trap; la Şosea erau de faţă şi infanteria, vânătorii şi artileria, alături de gărzile naţionale. În spatele acestui spectacol erau mulţimile de oameni, peste tot urale, iar de la ferestre se aruncau flori şi poezii peste trăsura de gală, iar salvele tunurilor se uneau cu sunetul maiestuos al clopotelor bisericilor. „Cronicarul” Lindberg, poate şi el impresionat, descrie foarte frumos această primire a Prinţului Carol. Toate casele îşi puseseră podoabe de sărbătoare, oriunde te uitai, vedeai ghirlande şi flori, steaguri şi covoare. În faţa unei clădiri principale lui Carol îi apărea o gardă de onoare cu steaguri. Curios, el îşi întrebă însoţitorii ce casă este aceea, răspunsul generalului Golescu îl încurcă şi mai mult „Este Palatul!”, iar Golescu arătă spre casa cu un singur etaj. Drumul dinspre Occident spre Orient îşi arăta „farmecele” în faţa unui cavaler obişnuit cu imensul său castel. Drumul duse spre Dealul Mitropoliei. Aici Mitropolitul şi ceilalţi preoţi aduseră Crucea şi Evanghelia pentru a fi sărutate de Carol, apoi în Biserică se ţinu un Te Deum solemn. Vis à vis de Mitropolie se afla Parlamentul, care adunase toată funcţionărimea ţării. Aici Carol îşi jură loialitate ţării sale „punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român!”, continuând să vorbească despre educaţia sa care pune accent pe lege şi drept, despre datoria sa de a lupta pentru român „Providenţa care pe mine, alesul vostru, m-a condus până aici şi care a înlăturat din drumul meu toate piedicile, nu-şi va lăsa neterminată opera! Trăiască România!”[6]. Deocamdată faptul era împlinit; Adunările ad-hoc îşi găseau în sfârşit rezolvarea; obiectivele unor îndelungate şi numeroase memorii şi acţiuni erau încununate cu succes. Drumul a fost anevoios, dar deznodământul a fost unul fericit. După multe secole românii îşi găseau liniştea şi îşi reaminteau esenţa existenţei lor – „lupta” pentru drepturile strămoşeşti. Românii erau mulţumiţi. Îşi căpătaseră Prinţul străin în ciuda hotărârilor Europei. Deşi situaţia lui avea să fie una de nesuferit dacă nu era recunoscut, convingerea obştească era fără îndoială că numai forţa majoră îi putea sili să renunţe la cel pentru care luptaseră atât de mult. „Nimeni nu se mai gândeşte – scria Guvernul francez – să se mai supună injoncţiunilor Conferinţei şi toţi privesc în faţă cu linişte, cu hotărâre chiar, consecinţele unui refuz”[7]. Politica faptului împlinit a învins, la fel acest principiu care va sta la baza istoriei ce va urma. Fără această tactică de „luptă” diplomatică românii nu şi-ar fi găsit locul în istoria Europei moderne.

[1] D.A. Sturdza, Însemnătatea dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc 1857, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1912, p. 300.

[2] Ibidem, pp. 300-301. [3]

Ibidem, pp. 301. [4]

Sorin Liviu Damean, Carol I al României (1866 - 1881), Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 57.

[5] Paul Lindberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 63.

[6] Ibidem, p. 65.

[7] T.W Riker, D. Litt Oxon, Cum s-a înfăptuit România, studiul unei probleme internaţionale 1856 - 1866, Editura Alfa, Iaşi, 2000, p. 520.

De 1859 la 1866, anii incertitudinii

Perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza a fost una dificilă atât pe plan extern, cât mai ales pe plan intern. Aşa cum am arătat la începutul capitolului, Europa se afla într-o etapă de transformare continuă, noi state apăreau sau se luptau să apară, iar dincolo de ambiţiile lor se aflau ambiţiile Marilor Puteri. Dubla alegere a lui Cuza s-a înscris pe linia maximală a dorinţelor românilor şi a reuşit să consolideze Unirea, recunoscută, cu destulă dificultate, de către toată Europa. Totuşi ea nu a adus liniştea internă pe care o doreau toţi unioniştii. În lipsa unei autorităţi puternice „partidele” politice din Principate au început lupta între ele, şi mai apoi s-au coalizat împotriva Domnului. Se evidenţia tot mai mult faptul câ nu toţi erau mulţumiţi de starea actuală a lucrurilor şi că revendicările de la 1857 nu se materializaseră. Ideea Prinţului străin a continuat să persiste; iată cum era văzută această problemă de către câţiva oameni importanţi din conducerea Principatelor Române. Nici nu se perfectase dubla alegere a lui Cuza, căci în Principate atmosfera era tensionată, existând mai multe tabere care, fie îl acceptau pe Cuza, fie rămâneau pe vechile poziţii de la 1857. Împotriva unui Domn pământean s-au remarcat Dimitrie S. Sturdza, Anastasie Panu, separatiştii şi majoritatea conservatorilor, duşmanii de ieri ai Unirii, care nemulţumiţi de confirmarea „dublei ilegalităţi”, continuau sabotarea lui Cuza. Ei proclamau acum nevoia desăvârşirii Unirii în sensul dorinţelor afirmate la 1857. Scrisoarea lui D.A. Sturdza din 19/31 ianuarie 1859 şi proiectul de moţiune care era să fie prezentat Adunării Elective a Moldovei constituie o altă mărturie, fără echivoc, a faptului că A. Panu şi V. Sturdza au urmărit de la început: să ceară Adunării Elective muntene să procedeze la fel; cele două Guverne provizorii să se întrunească apoi la Focşani; să se elaboreze o nouă lege electorală pe baza căreia să se aleagă o altă Adunare Electivă; Adunarea nou constituită să proclame Domnul străin. Toate acestea arată că s-a dorit de la început Unirea sub Prinţ străin, alegându-se un Guvern provizoriu, şi nu un Domn[1]. De partea cealălaltă se aflau liberalii şi majoritatea unioniştilor. Către jumătatea anului 1859 discuţiile creşteau în intensitate. „Majoritatea” Comisiei se încăpăţâna să introducă chestiunea Prinţului străin şi a Tronului ereditar în textul însuşi al Constituţiei. Ziarele de stânga din Moldova şi Muntenia „Românul”, „Steaua Dunării”, „Dâmboviţa”, „Naţionalul”, considerau că un Prinţ străin nu mai corespundea stării actuale a Principatelor, preamărind ideea Unirii şi a libertăţii naţionale. Vechii unionişti declarau că Prinţul străin a fost un „mijloc”, şi nu un scop la 1857. În ziarul „Românul”, apoi în „Steaua Dunării” din 28 iulie 1859, C.A. Rosetti declara: „În viaţa unui popol, ceea ce ieri era o necesitate pentru acel popol sau chiar o binefacere, poate deveni în alte împrejurări, o pieire şi chiar o sinucidere!”[2]. Pe bună dreptate putea declara aceste lucruri, la acea vreme, C.A. Rosetti, un liberal care asista la înfăptuirea Unirii şi la ascensiunea liberalilor săi în principate, dar mai ales la relaţia specială dintre ei şi noul Domn. Perioada Cuza a însemnat reîntoarcerea la vechile certuri dintre „partide” care măcinau ţara pe interior, îi anulau stabilitatea necesară modernizării şi o deviau de pe calea realizării celorlalte deziderate naţionale. Alexandu Ioan Cuza a fost prins, aşa cum putem observa, încă de la început, între certurile dintre cele două părţi. În mai 1859, consulul francez din Bucureşti, L. Béclard arăta într-o scrisoare către A. de Lallemand că „le Prince Couza s’attend à des nouvelles manifestations parlamentaires, tant à Fokchani qu’à Bucharest et à Iassy dans le sense de l’Union et du Prince étranger”, totodată Domnitorul sublinia că nu are nici puterea şi nici dorinţa de a se opune voinţei naţionale[3]. Costache Negri într-o scrisoare din 20 iulie 1859 către Cuza preciza că la Constantinopol există zvonuri cu privire la retragerea lui şi la Unirea definitivă sub Prinţ străin: „ les Chambres dans leur prochaine session vont revenir sur l’union définitive des Principautés avec un Prince étranger, du consentment même de Votre Altesse”, totodată el îi cerea lui Cuza „un peu de patience et tout ira bien”[4]. Aşadar recomandări calde din partea reprezentantului nostru la Constantinopol, însă insuficiente pentru a asigura stabilitate Principatelor. Chiar după Unire, Thouvenel îi spunea primului dragoman al ambasadei Franţei la Constantinopol, Amédie Quetrey, că „la Moldavie et la Valachie seront un embarasse pour tout le monde, jusqu’au jour où l’on se décidera á les organiser sur la base sérieuse de l’Union avec un Prince étranger”[5]. În mintea lui Cuza a apărut tot mai mult ideea abdicării, în acest sens a şi căutat să găsească un înlocuitor. Astfel s-a ajuns la soluţia Serghei de Leuchtenberg pe care Cuza o credea cea mai bună la vremea actuală. Totuşi, aşa cum arăta şi I.C. Brătianu, românii nu ar fi acceptat niciodată pe acest „înlocuitor” datorită originii sale ruse. O altă variantă văzută de Cuza, aşa cum îi declarara lui Tillos, era, ca în urma retragerii sale, să îi ceară lui Napoleon al III-lea pe unul din generalii săi căruia să îi încredinţeze Tronul şi care să poată oferii ţării locul care îi revenea în lume. A. Panu se afla şi el în Paris la 1863, ca emisar al Opoziţiei fraţilor Golescu, I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, pentru a cere Împăratului un Prinţ străin. Peste doi ani I.C. Brătianu s-a aflat şi el în capitala franceză, unde a susţinut o amplă campanie împotriva lui Cuza prin intermediul unor articole de presă. Tot la 1865, Cuza le-a declarat diplomaţilor Tillos şi Green că „era hotărât să se retragă şi să ducă la realizarea dorinţei pentru un Prinţ străin”[6]. Acelaşi lucru l-a declarat şi în faţa Camerei în Mesajul Tronului la 5/17 decembrie 1865 „eu voiesc să fie bine ştiut – se putea citi în Mesaj – că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a se consolida edificiul politic la a cărui aşezare am contribuit”[7]. Acelaşi lucru îl exprimase şi într-o scrisoare anterioară trimisă lui Împăratului Franţei. În februarie 1866 Cuza a fost înlăturat de o coaliţie de oameni politici care, de multă vreme şi cu înverşunare, duceau o campanie contra lui, atât în ţară, cât şi în străinătatea prietenă. Domnia lui Cuza a fost scurtă, dar esenţială. Aşa cum remarca Mihail Kogălniceanu „nu greşelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”[8], poate o afirmaţie subiectivă, însă dincolo de orice subiectivism, domnia sa a tras un semnal de alarmă pentru cei care doreau să schimbe România. Noua conducere, într-o proclamaţie către popor s-a angajat să păstreze cele patru puncte ale Adunărilor ad-hoc şi să pornească pe calea aducerii unui Prinţ străin. Planurile de viitor ale reformiştilor aveau nevoie de linişte pentru a se materializa. Cei care subscriau aceste planuri puneau alături două cerinţi care nu se puteau împăca: pe de o parte păstrarea, din îngrijorare faţă de Rusia, a raporturilor de vasalitate cu Poarta, şi pe de altă parte, introducerea acelui vlăstar al unei familii domnitoare din Europa – unii voiau un memebru al unei familii din Germania de Nord, alţii un piemontez, alţii un englez – care crescut într-o altă lume de mândrie personală şi naţională ce nu cunoştea legătura medievală a suzeranităţii, învechită şi umilitoare pentru simţul lor de demnitate personală, trebuia să caute, la cea dintâi ocazie, liberarea de la această dureroasă îndatorire. Vaillant simţea bine că nu se pot împăca aceste două cerinţe, când scria la 1856: „un Prinţ străin neputând să se supuie suzeranităţii Imperiului Otoman, e totuşi absolut necesar să se dezlege nodul care uneşte Moldovalahia cu Imperiul Otoman. Moldovalahia nefiind nici musulmană ca Egiptul, nici din Casa Păcii, prin urmare totul se reducea la un tribut, tributul la o rentă, iar renta la o despăgubire. Dorinţa românilor este să ofere Tronul lor unui Prinţ străin, care pentru independenţa sa şi a ţării ar efectua această despăgubire. E dorinţa tuturor acelor învăţaţi care nu râvnesc puterea pentru ei înşişi şi nu au presumpţia de a se crede destul de tari ca să reziste totodată influenţelor din afară şi intrigilor din interior”[9]. Ceea ce spunea Vaillant au spus-o nenumăraţi români. Realitatea de care vorbeau toţi era una de fapt care trebuia să se transforme într-una de drept. Cum se va petrece aceasta vom vedea pe parcursul capitolelor care vor urma, întreaga lucrare fiind una care tratează cele două probleme fundamentale cu care s-au confruntat românii de-a lungul istoriei – Unire şi Independenţă. Cele două probleme sunt tratate din prisma politicii externe a României între anii 1866 – 1914 şi a exponentului principal care s-a ocupat de acest sector al conducerii – Carol I. Imaginea dată de acesta României în anii ce vor urma este una de stat puternic. Privind înapoi am putea idealiza foarte uşor acele vremuri, însă cine ar crede că munca acestui om a fost una uşoară, se înşeală amarnic.

[1] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţa politică (1855 - 1859), vol.III, Editura Academiei Române, p. XXX; vezi şi Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 219-220.

[2] Ibidem, p. XLVI.

[3] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţă diplomatică franceză (1856 - 1859), vol. VI, Bucureşti, 1980, pp. 519-522, n. 294.

[4] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţa politică (1855 - 1859), vol. III, p. 633.

[5]Ion Mamina, Regalitatea în România (1866 - 1947), Bucureşti, Editura Compania, 2004, p. 26; vezi şi Irina Rădulescu-Valasoglu, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Bucureşti, Editura Academiei Române., 1974, passim.

[6] R.V. Bossy, Agenţi diplomatici ai României în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, Cartea Românească, 1931, p. 26.

[7] C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ediţie D.C. Giurescu, Bucureşti, 2000, p. 119.

[8] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor (1774/1784 - 1918), Editura Universitară, Bucureşti, 2006, passim.

[9] Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatie şi stări de spirit, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp. 24-26.

Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

Istoria dreptului internaţional pare să fie una îndelungată care îşi poate plasa începuturile încă de la apariţia omului şi a primelor sale forme de organizare. Literatura română de specialitate situează începuturile dreptului şi societăţii internaţionale încă din perioada Bibliei, dezvoltându-se apoi în practica cetăţilor greceşti, urmată de perioada romană şi aşa mai departe până în contemporaneitate. Cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării instituţiilor care fac obiectul de cercetare al unei ştiinţe este un element de o primordială importanţă pentru înţelegerea fenomenelor de analizat. Această aserţiune este valabilă şi în domeniul dreptului, în care dinamica socială şi politica în cadrul evoluţiei generale a societăţii configurează fenomenul juridic, influenţându-l în mod hotărâtor. Geneza dreptului este în general legată de apariţia istorică a statului în cadrul organizării sociale a comunităţilor umane, iar apariţia dreptului internaţional nu poate ocoli un asemenea proces. Deşi unele reguli intercomunitare au apărut încă în perioada gentilică, anterioară apariţiei statului, cristalizarea unor norme juridice, consacrate ca atare, nu s-a putut face decăt o dată cu apariţia statului şi a relaţiilor interstatale. Începuturile dreptului internaţional se situează în Antichitate, fiind legate de lupta permanentă, specifică epocii, între statele nou constituite, pentru cucerirea de teritorii şi capturarea sclavilor care constituiau principala forţă de muncă. Aşa cum istoria o atestă, primele reguli de drept internaţional au apărut în statele Orientului Antic: China, India, Statul Hitit, statele din Mesopotamia, Egipt, apoi în Grecia şi Roma Antică. Apariţia primelor reglementări ale relaţiilor interstatale este strâns legată de fenomenul războiului, dreptul internaţional dezvoltându-se astfel la începuturile sale, în principal, ca un drept al războiului şi abia ulterior ca un drept al păcii şi cooperării intertatale. Antichitatea consemnează la diferite popoare existenţa unor reguli de purtare a războiului potrivit cărora erau sancţionate excesele comise de trupele de ocupaţie sau de invazie asupra persoanelor particulare, a bunurilor acestora sau a unor sanctuare. Sumerienii, hitiţii, egiptenii, chinezii, indienii, persienii sau evreii, precum şi alte popoare ale Antichităţii, impuneau trupelor proprii respectarea unor reguli umanitare şi sancţionau încălcarea acestora. Legile lui Manu din India secolului al V-lea Î.Cr., una dintre cele mai importante construcţii juridice ale Antichităţii, făceau distincţia între combatanţi şi necombatanţi şi cuprindeau numeroase interdicţii în ceea ce priveşte modul de ducere a războiului, între care cele privind atacarea celor lipsiţi de apărare, uciderea inamicului dezarmat sau care se predă, folosirea săgeţilor otrăvite, distrugerea monumentelor religioase sau ruperea pomilor fructiferi, a căror încălcare de către războinici se pedepsea aspru, cu biciuiri, mutilări sau chiar cu moartea. Numeroase inscripţii datând din mileniul al II-lea Î.Cr. atestă încheierea unor tratate de pace sau de alianţă de către regii Egiptului, Babilonului, Asiriei şi Indiei. Se păstrează şi se citează ades în literatura de specialitate tratatul politic încheiat între faraonul Egiptului, Ramses al II-lea si regele hitiţilor, Hattuşill al III-lea, în anul 1296 Î.Cr., cunoscut şi sub denumirea de “tratatul sublim” şi considerat a fi cel mai vechi tratat internaţional. Prin acel tratat se puneau bazele unei alianţe politice între cele două state, care se obligau să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor reciproc împotriva unui atac din partea altui stat. Se cunoaşte, de asemenea, despre existenţa unui tratat încheiat în secolul al VI-lea Î.Cr. între statele Chinei Antice privind renunţarea la război şi soluţionarea conflictelor dintre ele prin recurgerea la un arbitru. Tratatele internaţionale erau considerate sacre şi, pentru asigurarea respectării lor, cuprindeau anumite formule religioase consacrate. Încheierea acestora angaja adesea complexe tratative diplomatice duse de către diplomaţi specializaţi sau de misiuni diplomatice ad-hoc, aşa cum o atestă unele izvoare chineze sau indiene. Progrese importante în evoluţia unor instituţii de drept internaţional public au fost realizate în Grecia şi Roma Antică. În Grecia Antică, în secolele VI-IV Î.Cr. între statele cetăţi au apărut şi s-au dezvoltat unele reguli de drept internaţional în domenii foarte variate cum sunt negocierile, tratatele religioase, tratatele de pace, de alianţă militară, de neagresiune sau de sprijin reciproc, ca şi metodele de rezolvare paşnică a diferendelor, între care arbitrajul şi mediaţiunea. Unele tratate de alianţă (symachii) cuprind clauze foarte complexe, organe de conducere comună şi tribunale arbitrale pentru rezolvarea diferendelor, care prefigurează sistemele de securitate colectivă de mai târziu. În relaţiile dintre cetăţile greceşti şi în raporturile acestora cu alte state se foloseau frecvent soliile, regulile contactelor diplomatice cunoscând o mare dezvoltare în aceasta perioadă. Împuternicirile solilor erau consemnate într-un document numit "diplóma”, considerat a fi la originea cuvantului diplomaţie din dreptul modern. Cetăţenii altor cetăţi se bucurau de o anumită protecţie în baza instituţiei proxeniei, proxenul fiind un dregător care apăra interesele acestora, ca şi ale statelor străine, având o poziţie asemănătoare diplomaţilor şi consulilor din zilele noastre. Începerea războaielor era de obicei precedată de o declaraţie şi de îndeplinirea anumitor ritualuri sau gesturi solemne, iar ducerea acestora se făcea cu respectarea unor reguli privind protecţia templelor, a preoţilor şi a persoanelor refugiate, precum şi a solilor, care erau inviolabili. Se recunoştea neutralitatea statelor care nu participau la război. Prizonierii de război nu se bucurau, însă, de protecţie, ei fiind ucişi sau luaţi în sclavie, iar bunurile de orice fel ale duşmanului erau considerate ca trofee ale învingătorului. Încă de la începuturile Romei, s-au constituit unele norme de drept internaţional care, sub influenţa civilizaţiei greceşti, dar şi datorită binecunoscutului spirit juridic latin şi în condiţiile dezvoltării politice de la faza republicană la imperiul au cunoscut o puternică dezvoltare şi forme concrete originale. Şi aici, principalele reguli de drept internaţional erau legate de problemele războiului şi ale soluţionării diferendelor cu alte state. Soluţionarea problemelor privind relaţiile internaţionale se făcea în cadrul statului roman de către Senat, care era ajutat de către un colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor), condus de un pater patratus, care avea un rol deosebit în rezolvarea diferendelor, în declararea războiului şi încetarea acestuia, ca şi în încheierea tratatelor de orice fel, aplicând o sumă de norme încorporate în ceea ce se numea jus fetiale. Romanii făceau o deosebire netă între statele şi popoarele pe care le recunoşteau ca egale lor, cu care încheiau tratate de prietenie, de alianţă sau de neutralitate şi cele pe care le considerau barbare, cu care încheiau doar tratate care consfinţeau relaţii de dependenţă sau clientelare. Tratatele încheiate trebuiau respectate potrivit principiului pacta sunt servanda. Ca urmare, ori de câte ori romanii considerau că este în înteresul lor să denunţe un tratat încercau să-şi justifice atitudinea prin argumente juridice, invocând neîndeplinirea unor formalităţi sau lipsa unor elemente solemne la încheierea lor, interpretând unele cauze ambigue din cuprins ori pretinzând că tratatul era contrar echităţii. De regulă, romanii nu încheiau tratate de pace, războaiele terminându-se fie prin armistiţii pe termen scurt, fie prin capitularea necondiţionată a inamicului sau prin distrugerea acestuia (pax romana). Pe timpul războiului romanii se purtau cu cruzime acordând mai puţin respect regulilor de protecţie umanitară considerate sacre în ţările orientului, dar faţa de anumiţi adversari respectau unele reguli, a căror încălcare o considerau barbarie. Şi în Roma Antică tratativele diplomatice au cunoscut o mare frecvenţă, iar persoana solilor, chiar ai statelor duşmane, era considerată inviolabilă. În condiţiile prezenţei în cadrul statului roman a unui mare număr de străini, acestora li s-a acordat o deosebită atenţie, de protecţia străinilor ocupându-se un magistrat important, pretorul peregrin. O dată cu extinderea statului roman dincolo de Peninsula Italică, în dreptul roman apare conceptul de jus gentium, ca o sumă de reguli care priveau atât probleme de relaţii internaţionale, cât şi raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi cei străini şi care prefigurează dreptul internaţional de mai tarziu, servind drept bază pentru formarea dreptului internaţional în Europa Occidentală. Juristul roman Ulpian numea jus gentium (în secolul al II-lea) drept care serveşte popoarelor. Evul Mediu constituie o epocă în care, ca şi în alte domenii ale vieţii spirituale şi sociale, principiile, ideile şi normele de drept internaţional au cunoscut umbre şi lumini, încălcarea brutală a regulilor existente anterior şi preluate din antichitatea greacă şi romană, dar şi dezvoltări doctrinare şi instituţionale cu efecte pozitive. La începutul feudalismului fărâmiţarea statelor ca urmare a destrămării Imperiului Roman de Apus şi lipsa unor autorităţi centrale puternice au făcut ca regulile de drept internaţional să cunoască în general o stagnare, chiar un puternic regres în unele domenii şi perioade. Accentuarea fărâmiţării feudale şi înmulţirea războaielor dintre diferitele stătuleţe existente pe continentul european au determinat biserica catolică să uzeze de uriaşa ei autoritate spirituală şi morală pentru a limita efectele dăunătoare ale războiului. Ideile religioase ale iubirii de oameni au contribuit la umanizarea relaţiilor interpersonale şi interstatale. Principiul cavalerismului, de origine germanică, ce se aplica numai în relaţiile directe dintre nobilii creştini, instituţie caracteristică perioadei feudale, bazată pe loialitate, fidelitate, modestie şi milă, a contribuit în oarecare măsura la umanizarea războaielor. În acelaşi sens au acţionat în lumea islamică unele principii ale Coranului care interzic în timp de război uciderea femeilor, mutilarea învinşilor, otrăvirea săgeţilor şi a surselor alimentare, permiţând tratamentul uman al prizonierilor şi eliberarea lor contra unor sume de bani. Războaiele din aceasta epocă erau, însă, în marea lor majoritate, pline de cruzimi, Hugo Grotius constatând în lucrarea sa fundamentală, De jure belli ac paci, apărută în 1625, lipsa cvasitotală a respectului faţă de regulile umanitare în cadrul războiului care cuprinsese aproape întreaga Europă, cunoscut ca Războiul de 30 de ani (1618-1648). Procesul de centralizare statală, care a dus în secolul al XV-lea la formarea unor ţări puternice, a determinat o amplificare a relaţiilor internaţionale şi apariţia unor principii şi instituţii noi, care au impulsionat dezvoltarea dreptului internaţional. Se conturează pentru prima oară principiul suveranităţii, conceput ca o expresie a independenţei regilor şi seniorilor faţă de pretenţiile de dominaţie ale împăraţilor germani şi de atotputernicia papilor, căruia i se dă o expresie mai coerentă prin cunoscuta Pace Westphalică (1648). Prin tratatele încheiate în acel an concomitent la Münster şi Osnabrück se punea capăt dominaţiei politice a Sfântului Imperiu Roman şi a Papei, afirmându-se suveranitatea şi independenţa statelor naţionale şi principiul echilibrului de forţe între acestea. În relaţiile dintre state se recurge tot mai frecvent la mijloacele de rezolvare a diferendelor pe cale paşnică, în special prin mediaţiune şi arbitraj, făcându-se adesea apel la serviciile de mediator sau arbitru ale unor împăraţi sau regi ori ale Papei de la Roma, ca şi ale unor jurişti eminenţi ai epocii, încheindu-se şi unele tratate speciale de această natură, cum ar fi cel din 1343 dintre Danemarca şi Suedia. Principalul mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state rămânea, însă, războiul. În această perioadă se cristalizează şi unele instituţii ale dreptului internaţional clasic privind folosirea forţei şi se încearcă o circumscriere a motivelor admise ca legale pentru declanşarea războiului. Totodată, cunosc o mai solidă fundamentare regulile juridice privind modul de ducere a operaţiilor militare. Legile şi obiceiurile războiului se îmbogăţesc acum cu două principii fundamentale care vor influenţa decisiv evoluţia dreptului internaţional în domeniul regulilor privind conflictele armate: principiul necesitatii, potrivit caruia fortele armate ale partilor beligerante trebuie să fie folosite exclusiv în scopul de a înfrange rezistenţa inamicului şi de a obţine victoria şi nu de a masacra forţele adverse; principiul umanitarismului, în virtutea căruia mijloacele militare folosite de către părţile angajate în conflict trebuie să fie îndreptate numai împotriva combatanţilor, nu şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi, iar combatanţii trebuie să folosească numai acele arme şi metode de luptă care servesc scoaterii din luptă a inamicului şi nu producerii unor suferinţe inutile sau exterminării fizice a celorlalţi combatanţi. Încheierea de tratate de alianţă, de pace, de realizare a unor transferuri de teritorii sau alte asemenea tratate politico-militare cunoaşte în Evul mediu o puternică dezvoltare. Intensificarea relaţiilor comerciale determină, totodată, apariţia unor tratate de comerţ, practică frecvent folosită în special de oraşele libere italiene, de Liga hanseatică şi de unele state cum sunt Spania şi Franţa sau de Imperiul bizantin, de Turcia şi alte state. În afara unor prevederi pur comerciale, asemenea tratate cuprindeau şi clauze referitoare la combaterea pirateriei şi la unele probleme de drept maritim. În această perioadă apar primele lucrări de codificare, prin legi interne, a unor obiceiuri practicate în comerţul maritim şi în navigaţia pe mări şi oceane. Într-o cunoscută asemenea lucrare din secolul al XIV-lea, intitulată Consolato del mare este enunţat pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie a navelor statelor neutre în timp de război. Complexitatea tot mai mare a relaţiilor interstatale determină şi dezvoltarea unor instituţii ale dreptului diplomatic, diplomaţiei ad-hoc prin solii adăugându-i-se, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, misiunile diplomatice permanente folosite pentru prima dată de Statul Veneţiei, iar instituţia consulilor, în special a celor onorifici, este folosită pe scară largă. Diplomaţia bizantină a fost organizată şi s-a dezvoltat într-o atât de mare măsură încât a devenit un model pentru celelalte state. La dezvoltarea şi afirmarea în epocă a instituţiilor de drept internaţional au contribuit şi lucrările ştiinţifice ale unor savanţi erudiţi, la început provenind din mediile catolice, iar ulterior şi din cele laice. Printre filozofii erudiţi ai catolicismului care au avut contribuţii şi în domeniul dreptului internaţional se remarca cu deosebire Sfântul Augustin şi Toma d`Aquino care, în afara teoriilor despre războaiele juste şi cele injuste, menţionate anterior, au fost promotorii ideii unui stat mondial teocratic în frunte cu Papa de la Roma. Toma d`Aquino definea dreptul internaţional ca fiind parţial un drept natural şi parţial un drept pozitiv, prefigurând astfel concepţiile pozitiviste privind dreptul internaţional ca o creaţie a raporturilor dintre state. O influenţă puternică asupra dreptului internaţional a avut şi opera gânditorului italian Nicollo Machiavelli (1469-1527) care, sintetizând în operele sale, Principele şi Despre arta razboiului, doctrinele filozofice care încercau să justifice afirmarea prin folosirea forţei a monarhiilor absolute europene, a elaborat teoria raţiunii de stat în numele căreia în relaţiile interstatale pentru realizarea scopurilor politice nici un mijloc folosit nu este reprobabil. Alberico Gentilis (1552-1608), jurist italian, a publicat lucrări privind dreptul diplomatic şi dreptul războiului, în care sunt analizate din punct de vedere juridic, numeroase exemple din practica relaţiilor internaţionale. Părintele ştiinţei dreptului internaţional este considerat juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), care prin operele sale fundamentale a abordat problemele dreptului internaţional de pe poziţii noi şi a făcut paşi importanţi spre cristalizarea unei ştiinţe de sine stătătoare şi unitare a dreptului internaţional, eliminând elementele teologice şi morale şi prefigurând totodată soluţii şi reguli noi care au înrăurit profund dreptul internaţional secole de-a rândul. Menţinând în analizele sale împărţirea dreptului internaţional în jus naturae şi jus gentium, Grotius pune la baza dreptului natural raţiunea umană şi nu voinţa divină şi considera dreptul ginţilor ca un drept de natură civilă, bazat pe interesele comune ale statelor, un drept izvorât din voinţa acestora. El dădea astfel un fundament juridic solid independenţei şi suveranităţii statelor şi o sferă mai largă dreptului ginţilor decât dreptului natural. Grotius aduce contribuţii de seamă la dezvoltarea dreptului războiului, la umanizarea regulilor de ducere a acestuia şi de protejare a persoanelor în timp de război prin opera sa capitală De jure belli ac paci, dar totodată şi la dezvoltarea altor categorii de reguli de drept internaţional. El formulează pentru prima oară principiul libertăţii mărilor în lucrarea Mare liberum şi, deşi a fost combătut printr-o lucrare a englezului John Selden, intitulată Mare clausum, principiul s-a impus treptat în practica statelor, fiind şi astăzi valabil. Hugo Grotius este, de asemenea, autorul ideii de extrateritorialitate ca fundament al imunităţii diplomatice, precum şi al unei teorii complete asupra tratatelor internaţionale. În Epoca Modernă, dreptul internaţional a cunoscut o puternică afirmare, o dată cu progresele generale realizate pe plan politic şi juridic, în acord cu dezvoltarea generală a societăţii umane. Revoluţia franceză a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului internaţional prin afirmarea suveranităţii naţionale ca o expresie a formării naţiunilor, precum şi prin proclamarea de principii şi instituţii noi, în concordanţă cu aspiraţiile spre progres şi civilizaţie ale popoarelor. Concepţiile revoluţiei cu privire la dreptul internaţional şi-au găsit expresia în Declaraţia asupra dreptului ginţilor, elaborată de abatele Grégoire şi supusă Convenţiei din 1795. Declaraţia afirma inalienabilitatea suveranităţii naţionale şi dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare. Se proclamau totodată renunţarea la războaiele de cucerire şi la atacul asupra libertăţii altor popoare, precum şi principiul neintervenţiei în afacerile altor state. Un alt moment importatnt este Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii din 1776, prin care s-a realizat prima afirmare explicită a dreptului de autodeterminare al popoarelor. În secolul al XIX-lea ia o mare amploare diplomaţia prin conferinţe şi congrese internaţionale în cadrul cărora, în afara soluţionării unor probleme politice, teritoriale şi alte asemenea, rezultate de regulă în urma purtării unor războaie, au fost promovate şi dezvoltate şi noi principii sau reglementări de drept internaţional. Congresul de la Viena (1815), pe lângă unele măsuri privind construcţia europeană în favoarea ţărilor învingătoare constituite în "Sfânta Alianţă", menită a asigura dominaţia marilor puteri asupra celorlalte state, a realizat codificarea parţială a dreptului diplomatic, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale, interzicerea comerţului cu sclavi şi recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei. Congresul de la Paris (1856), în care regula era consensul Marilor Puteri, a înfăptuit codificarea parţială a regulilor războiului maritim şi a reglementat regimul Dunării ca fluviu internaţional. În această perioadă se constituie primele organizaţii internaţionale de colaborare, în special în domenii tehnice de interes general: Uniunea Telegrafică Universală (1865), Uniunea Poştală Generală (1874) etc. În 1863 este fondată Crucea Roşie care a avut un rol important în codificarea regulilor războiului şi în promovarea asistenţei umanitare, urmare eforturilor acesteia încheindu-se în 1864 "Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie", considerată ca fiind punctul de plecare în constituirea dreptului umanitar modern. Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului internaţional l-au avut cele două Conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907. În cuprinsul a trei convenţii adoptate în 1899 erau codificate procedurile de aplanare a neîntelegerilor dintre state (bunele oficii, mediaţiunea şi concilierea), se instituiau pentru prima dată comisiile internaţionale de anchetă, se organiza arbitrajul internaţional şi se reglementau probleme importante privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi adaptarea acestora la războiul maritim, iar prin 3 declaraţii se interziceau utilizarea gazelor asfixiante şi a gloanţelor dilatatoare, precum şi lansarea din baloane a proiectilelor şi explozibililor. La Conferinţa de la Haga din 1907 au fost adoptate nu mai puţin de 13 convenţii internaţionale, în cuprinsul cărora se dezvoltau codificările legilor şi obiceiurilor războiului realizate în 1899, reglementându-se însă şi probleme noi, cum sunt cele referitoare la obligativitatea declaraţiei de război, la statutul navelor comerciale în timp de război, lansarea de mine automate de contact, bombardamentele navale etc. Dintre acestea, o importanţă deosebită prezintă Convenţia a IV-a referitoare la legile şi obiceiurile războiului care, prin regulamentul-anexă, constituie o reglementare fundamentală, în vigoare şi astăzi, referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise de ducere a războiului, prizonieri şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat. Paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional se va dezvolta şi ştiinţa dreptului internaţional, o serie de tratate sau manuale bucurându-se de o circulaţie largă şi un deosebit prestigiu. Între acestea sunt de menţionat lucrările elaborate de: Emerich de Vattel, Dreptul popoarelor (1758), G.F. Martens, Studiul noului drept al Europei bazat pe tratate şi cutume (1789), Jeremy Bentham, Introducere în principiile moralei şi legislaţiei (1789), în care se foloseşte pentru prima oară termenul de "drept internaţional", F. Liszt, Dreptul internaţional în prezentare sistematică (1898), L. Oppenheim, Drept internaţional (2 volume, 1905-1912), P.Pradier-Fodéré, Tratat de drept internaţional public european şi american (8 volume, 1882-1896). Perioada de după primul război mondial cunoaşte un proces de reînnoire atât în planul principiilor de drept internaţional care guvernează relaţiile dintre state, cât şi în reglementarea concretă a unor probleme de drept internaţional. Odată cu intrarea în contemporaneitate au apărut noi reglementări în dreptul internaţional public. Un exemplu bun sunt tratatele de pace de la Paris din anii 1919-1920 care au modificat în parte configuraţia politică a lumii, punând totodată noi baze principiale ale relaţiilor dintre state. Consacrarea principiului nationalităţilor a dus la apariţia pe scena Europei a noi state independente (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia), ca şi la unirea Transilvaniei cu Romania, dar şi la apariţia primei organizatii internaţionale cu vocaţie universală, Societatea Naţiunilor. Scopul acesteia, prevăzut în actul de constituire era de a garanta menţinerea păcii internaţionale, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor asumate prin tratate şi de a îngrădi recurgerea la război ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale, creându-se astfel un sistem de securitate colectivă. Existenţa Societăţii Naţiunilor a constituit un cadru fertil pentru dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional, care a permis abordarea complexă a unor probleme cardinale privind pacea şi securitatea internaţională, soluţionarea paşnică a diferendelor, colaborarea între naţiuni în domenii foarte variate. Între realizările importante ale Societăţii Naţiunilor şi ale perioadei de până la al doilea Război Mondial în direcţia dezvoltării dreptului internaţional pot fi menţionate: crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor şi pe respectul dreptului internaţional, pe colaborarea tuturor statelor membre la soluţionarea problemelor relaţiilor dintre ele care afectează pacea lumii şi prevenirea conflictelor prin proceduralizarea recurgerii la forţa armată, care să facă posibilă angajarea mijloacelor paşnice de soluţionare; înfiinţarea în 1920 a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, prima instituţie judiciară cu caracter de permanenţă şi cu competenţa de a soluţiona litigiile juridice dintre state şi a da avize juridice cu caracter consultativ organismelor Societăţii Naţiunilor. Pactul Briand-Kellogg încheiat în 1928, prin care statele părţi se obligau să renunţe la război ca instrument al politicii lor naţionale. Pactul consacra astfel principiul neagresiunii. La acest pact au aderat majoritatea statelor lumii, fiind considerat în epocă drept un important mijloc pentru prezervarea păcii şi securităţii internaţionale şi un progres important în evoluţia dreptului internaţional privind relaţiile politice dintre state, prin punerea în afara legii a războiului. În perioada 1925-1932, la Societatea Naţiunilor a început să se discute problema limitării armamentelor, iar ulterior s-au angajat tratative bilaterale sau multilaterale între diferite state de pe continentul european, cu rezultate parţiale sau puţin semnificative. Discutarea acestei probleme a constituit, însă, un început cu efecte ulterioare semnificative, în special după al doilea război mondial, când în cadrul O.N.U. problema dezarmării a devenit un obiectiv central al comunităţii internaţionale. În perioada menţionată au fost încheiate noi şi importante instrumente juridice pentru combaterea criminalităţii internaţionale, în mare parte în vigoare şi astăzi. Dintre acestea sunt de menţionat: "Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii" (1921); "Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene" (1923); "Convenţia referitoare la sclavie" (1926); "Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă" (1929); "Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunatoare" (1936); "Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului" (1937). În această perioadă au avut loc, însă şi încălcări grave ale normelor dreptului internaţional, cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului şi relaţiilor internaţionale, cum ar fi agresiunile armate săvârşite de Italia în Etiopia şi de Japonia în Manciuria, anexarea de către Germania a Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea de către Germania a Poloniei, care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial. Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marile puteri învingătoare au pus cu acuitate problema răspunderii pentru crimele internaţionale (crimele contra păcii, crimele contra umanităţii şi crimele de război), prin "Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de război ai puterilor europene ale Axei", semnat la Londra, la 8 august 1945, hotărându-se înfiinţarea unui tribunal internaţional însărcinat cu judecarea criminalilor de război ale căror acte nu puteau fi localizate pe teritoriul unei singure ţări, cunoscut ca Tribunalul de la Nürenberg. În anul următor s-a constituit şi un alt tribunal, pentru Extremul Orient, Tribunalul de la Tokio. Cele două tribunale, în afara condamnării unor persoane, au realizat şi progrese importante în clarificarea unor concepte privind răspunderea internaţională a persoanelor pentru încălcarea tratatelor de securitate şi a normelor imperative din convenţiile internaţionale referitoare la modul de ducere a războiului şi la protecţia umanitară a unor categorii de persoane. Erau astfel definitiv recunoscute principiul interzicerii războiului de agresiune şi cel al răspunderii pentru pornirea şi ducerea unui asemenea război, răspunderea pentru crime de război şi dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în plan internaţional sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. Se afirmau necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei internaţionale care să facă efectivă respectarea dreptului internaţional în aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor şi normelor existente. După al doilea război mondial, dreptul internaţional public a cunoscut o puternică dezvoltare şi în acelaşi timp un important salt calitativ. Reglementările internaţionale au devenit tot mai numeroase atat în plan bilateral, dar mai ales în plan multilateral şi în cadrul instituţionalizat al organizaţiilor internaţionale tot mai numeroase şi mai diverse. În sfera de reglementare internaţională au intrat numeroase domenii care nu făcuseră obiect de preocupare pentru dreptul internaţional până în acel moment istoric, iar dreptul internaţional clasic a suferit importante modificări şi completări în cadrul unui proces vast de dezvoltare progresivă şi de codificare a dreptului internaţional, iniţiat şi patronat de Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 1945. Actualul drept internaţional public are un profund caracter umanitar, ca urmare a dezvoltării normelor şi instituţiilor sale referitoare la persoana fizică. S-au dezvoltat mai ales normele sale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, eliminarea diferitelor discriminări între oameni, garantarea drepturilor mimorităţilor şi eliminarea colonialismului, a terorismului, genocidului, luării de ostateci etc. În prezent are un puternic caracter de universalitate şi de unitate. Este obligatoriu pentru toate subiectele sale, indiferent de situarea geografică şi de activitatea desfăşurată de ele. Unitatea şi obligativitatea dreptului internaţional public este condiţia primordială a existenţei ordinii internaţionale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

BOGDAN, Adrian, Drept internaţional public, Editura Themis, Craiova, 2008.

BOLINTINEANU, Alexandru, NĂSTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan, Drept internaţional, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

CLIVETI, Gheorghe, Concertul european, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

CREŢU,Vasile, Drept internaţional public, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1999.

DIACONU, Ion, Curs de drept internaţional public, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1993.

GEAMĂNU, Grigore, Principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.

IDEM, Drept internaţional public, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.

GROTIUS, Hugo, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

MATEI, Horia C., O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

MAZILU, Dumitru, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

MIGA-BEŞTELIU, Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1997.

MOCA, Gheorghe, Dreptul internaţional, Bucureşti, Editura Politică, 1983.

NĂSTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan, JURA, Cristian, Drept internaţional public, sinteze pentru examen, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

NICIU, Marţian I., TĂNĂSESCU, T.I., Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Sitech, Craiova, 2008.

WEIGALL, Arthur, Istoria Egiptului Antic, traducere de George Miciacio, Editura Artemis, Bucureşti.

www.europarl.europa.eu