The present study tries to present some important aspects from postwar Germany of the difficult years of 1919 to 1929. A key figure of the period was the German politician – Gustav Stresemann who sought a new international role for Germany. A conservative representative of business and an ardent imperialist during World War I, the controversial politician went on to become German Foreign Minister (and briefly chancellor) from 1923 to 1929 and has been called ”Weimar’s Greatest Statesman”. Stresemann pursued a ”fulfillment” policy. Thus he sought to promote reconciliation with France, strengthen economic cooperation and restore Germany to the ranks of the great powers. Stresemann was and remains a controversial figure and even his own statements produced doubts about his sincerity. He was clearly a German nationalist, but his views on how to pursue German interests changed, thus we can observe his path towards a Realpolitik.
Cuvinte cheie: Stresemann, Republica de la Weimar, politica de realizări/erfüllungspolitik, relații internaționale interbelice
Key words: Stresemann, Weimar Republic, policy of fulfilment/erfüllungspolitik, interwar international relation
alte informații despre Republica de la WEIMAR
Efectele primului război mondial au fost decisive pentru evoluţia ulterioară a Germaniei. Pentru statul german bilanţul anilor de război a fost catastrofal. Cheltuielile de război au atins o sumă exorbitantă de 160 miliarde mărci, iar pierderile umane s-au ridicat la 1,8 milioane de morţi şi aproximativ 5,5 milioane de victime. Situaţia era şi mai complicată în condiţiile prăbuşirii economiei, a finanţelor şi a hiperinflaţiei[1].
În Germania interbelică, Tratatul de pace de la Versailles a fost receptat drept o traumă naţională. Întreaga clasă politică, indiferent de ideologie, a fost scandalizată de acest diktat. „Vina pentru război” a devenit o ruşine naţională. Tratatul şi efectele sale erau văzute ca principalele cauze pentru starea proastă a Germaniei. Abia după cel de al doilea război mondial, germanii şi-au schimbat atitudinea faţă de Conferinţa de Pace. După 1945, Tratatul pare a fi unul moderat, care a permis Germaniei să existe. Așadar, putem observa că Pacea de la Versailles nu a fost una „punică”, pentru că nu a hotărât dispariţia Germaniei[2]. A fost destul de îngăduitoare având în vedere distrugerile nemaivăzute ale războiului. Statele învingătoare erau totodată şi speriate. Totusi orice pedeapsă, mai ales cele aspre, ca în cazul de faţă, stârneşte frustrări adânci şi gânduri obscure, iar pedepsitul îşi aşteaptă cu jind ziua când va putea pedepsi. Greu de crezut că un popor atât de scrupulos ca cel german nu-şi aştepta momentul.
Politica internă şi externă a Republicii de la Weimar s-a ocupat în întregime de reaşezarea Germaniei în cadrul noii Europe, desenată la Paris. Toţi germanii erau de acord că trebuia revizuit totul, însă metodele şi mijloacele erau contradictorii. Prin urmare, au apărut mai multe opinii în privinţa politicii revizioniste. Prima lua în discuţie o abordare politică a situaţiei internaţionale şi se pronunţa pentru folosirea diplomaţiei în realizarea unor obiective realiste pe termen lung. De partea cealălaltă se punea problema unei abordări militare. Vechii generali, precum Hans von Seeckt sau Carl-Heinrich von Stülpnagel, obişnuiţi cu războiul, considerau că Germania trebuia să eludeze clauza propriei dezarmării şi să-şi facă dreptate pe graniţa de răsărit. Până la 1929 se va impune politica abordării diplomatice, prioritatea fiind revizuirea pașnică a Tratatului de la Versailles. De maximă urgenţă era problema reparaţiilor, o piesă importantă din puzzle-ul păcii. Provocarea cea mai mare din partea celor care au câştigat sau au pierdut era şi intransigenţa cu care negociau. Dacă Germania s-ar fi sustras de la plata datoriilor, tot aşa s-ar fi putut sustrage şi de la acceptarea celorlalte condiţii, în special cele teritoriale[3]. După 1931, cele două concepţii au convers şi au facilitat ascensiunea lui Hitler[4].
În privința reparațiilor, Reich-ul „a acceptat” cifra de 132 miliarde de mărci-aur, dar a ţinut să sublinieze că nu are posibilităţi pentru a plăti. Actul marchează începutul „politicii de realizări”, guvernul german angajându-se, pe atât cât se putea, în îndeplinirea termenilor păcii. Totuşi, asta nu a însemnat că germanii şi-au schimbat şi poziţia faţă de odiosul tratat. Se spera însă, că afişând imaginea unui stat prăbuşit, realizările vor fi mai mari decât dacă ar adopta o atitudine ostilă[5].
Începută de către cancelarul Joseph Wirth şi continuată mai ales de ministrul de Externe (pentru o vreme şi cancelar), Gustav Stresemann[6], „politica de realizări” sau erfüllungspolitik, echivala cu o basculare totală a politicii germane de până atunci şi cu abandonarea războiului de gherilă diplomatică dus de predecesorii lui împotriva termenilor de la Versailles. Stresemann apare într-un moment dificil în care Germania avea nevoie de un om de stat suficient de clarvăzător şi înarmat cu destulă răbdare ca să erodeze condiţiile discriminatorii impuse statului său[7].
Măiestria politică se caracterizează prin capacitatea de a profita de orice situaţie, prin curajul de a lupta în condiţii neprielnice şi, mai ales, prin capacitatea de a observa nevoile viitoare ale unei naţiuni şi dirijarea tuturor resurselor spirituale, intelectuale şi materiale, atât cât circumstanţele o permit, în realizarea scopului propus[8]. În cazul ministrului german putem spune că nu ducea lipsă de aceste calități. Gustav Stresemann s-a format şi a apărut într-un timp în care Germania avea nevoie de el[9]. A răspuns foarte bine nevoii istorice. A ştiut să gestioneze pe rând problemele politicii externe, fiind înarmat cu o răbdare care a dus la evitarea multor conflicte şi la menţinerea păcii. El a rămas fidel unui motto folosit şi în perioada cât a fost cancelar: „munca grea şi sacrificiile ne vor aduce libertatea”[10].
A încerca să scrii astăzi despre Stresemann pare un demers infructuos. În ultimii ani au apărut zeci de biografii, unele dintre ele fiind bine documentate. Din acest punct de vedere, Stresemann pare a fi un subiect consumat. El a fost inclus în categoria celor mai mari germani. Mai mult, este de neegalat, ca model al democraţiei, liberalismului şi al tradiţiei parlamentare de la Weimar şi până în prezent, este un politician cu viziuni integraţioniste, „un mare german, un mare european”[11], un promotor al internaţionalismul în locul naţionalismului care şi-a pus încrederea în cooperare şi nu în confruntare. Pactul de la Locarno, intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor şi premiul Nobel pentru pace susţin cele menţionate anterior. Însă, există un „dar”. Se poate ca imperialistul de la 1914 să se fi transformat „peste război”, dacă nu „peste noapte”, într-un realist al politicii externe? Au marile caractere predispoziţia faţă de schimbări atât radicale; sunt ele înzestrate cu această flexibilitate? Ei bine, istoricii vorbesc despre capacitatea sa de adaptare, având în vedere că s-a confruntat, ca mulţi alţii din perioada wilhelmină, cu schimbarea mediului politic, social şi cultural[12]. Am putea susţine că Stresemann şi-a schimbat viziunea politică imediat după războiul mondial, însă nu şi convingerile interioare. Se pare că la începutul lui octombrie 1918, când s-a aflat că s-a cerut armistiţiul, Stresemann a ţipat contrariat la fiul său: „nu înţelegi că am pierdut războiul?”[13]. Tot după înfrângerea Germaniei, îi explica celui mai bun prieten că nu se mai aşteaptă la nimic important de la viaţă[14]. Desigur, el considera că după perioada Imperiului nimic bun nu mai putea urma pentru ţara sa. Putem concluziona deci, că şocul înfrângerii a determinat schimbarea. Această transformare a fost posibilă în contextul inexistenţei unei alte căi de dezvoltare. Stresemann va aplica un Realpolitik responsabil, ţinând cont de situaţia internaţională. Dincolo de obiectivul oficial al politicii sale externe mai distingem o altă ţintă a sa: readucerea Germaniei în rândul Marilor Puteri. Această politică deriva din aspiraţiile germane pentru putere de dinainte de 1914, dar metodele erau adaptate situaţiei mondiale de după 1918[15]. Am putea spune că scopul adevărat a fost o Germanie puternică, prin mijloace de genul revizuirii condiţiilor păcii. Lipsa unei armate l-a determinat să apeleze la jocurile diplomatice. A încheiat angajamente acolo unde nu se puteau face prea multe şi a încercat să creeze oportunităţi unde era spaţiu de manevră. A închis Germania în vest pentru a o elibera în est. Dezvoltarea sa politică ne aminteşte de un proverb de-al lui Goethe: „Fii mulţumit cu realizările mărunte şi dacă ţi se oferă oportunitatea, mergi pe toate direcţiile posibile”[16]. Sunt câteva exemple importante vizând politica de realizări promovată de Stresemann: Planul Dawes, aderarea Germaniei la Pactul de la Locarno, intrarea în Liga Naţiunilor, tratatul de la Berlin şi cooperarea la Pactul Briand-Kellogg. Semnat în 1924, planul americanului Dawes rezolva şi criza Ruhr-ului şi criza economică din Germania.
Stresemann a înţeles că noţiunea de interdependenţă economică mondială cerea ca statul său să fie integrat în sistemul occidental. Cu suportul puterilor occidentale, în special cel al S.U.A., Germania putea să reînvie. În concepţia ministrul german, problema reparaţiilor juca un rol secundar. În primul rând, reparaţiile erau subordonate menţinerii integrităţii teritoriale a Reich-ului. În timpul crizei Ruhr-ului, declara că existenţa Germaniei nu depindea de plata reparaţiilor, oricât de mari ar fi, ci de menţinerea Rinului și a Ruhr-ului în cadrul Germaniei. Totuși, a înţeles că Germania trebuia să plătească pentru că numai astfel putea atrage creditul străin în ţara sa. Îşi asigura astfel investiţii străine, dar şi posibile concesii în privinţa teritoriilor germane incluse în alte state. Cooperarea economică germano-americană oferă dovada faptului că referirile la interdependenţa economică mondială nu erau doar o frază într-un discurs, ci expresia unui concept important în politica economică şi externă[17].
Anul următor s-a încheiat Pactul de la Locarno, văzut iniţial ca o alianţă limitată între Marea Britanie, Franţa şi Belgia. Stresemann, cu multă abilitate a prins ocazia relansării Germaniei în relațiile internaționale și s-a opus, declarând că un pact fără Germania, este un pact împotriva Germaniei[18]. Semnarea pactului a marcat sfârşitul izolării Germaniei şi înlocuirea spiritului de la Versailles cu cel de la Locarno. Referindu-se la acest eveniment important, Austen Chamberlain comenta că, Stresemann, în acel moment, s-a gândit mai mult la dezbinarea Franţei şi a Marii Britanii, decât la reconcilierea cu cele două ţări însă „dacă asta este sau nu adevărat, nu mai contează. Important este modul rapid în care a acţionat, curajul şi inteligenţa”[19]. Presa internaţională a elogiat semnarea pactului. Ziarul „Times”, din Londra evidenţia importanţa Pactului, considerându-l mai important decât Tratatul de la Versailles. „Le Temps”, din Paris îl aprecia ca valoros pentru politica europeană şi pentru toţi cei care îşi doreau pacea şi prosperitatea. „Vossische Zeitung”, din Berlin opina că Locarno va ocupa un loc deosebit în cărţile de istorie, fiind evenimentul care consacra „obţinerea unei păci reale” şi deschiderea unui drum către o „uniune a statelor europene”. „Pravda”, din Moscova cataloga Pactul ca o amenințare la adresa U.R.S.S. care, în mod sigur, conţinea clauze secrete anti-sovietice. Amintind şi de Tratatul de la Rapallo, „The New York Times” aprecia că „Germania s-a întors de la est la vest, puterile occidentale se întăresc, iar Rusia este exclusă”.
Stresemann a avut parte de prea puţină întelegere din partea elementelor naţionaliste de dreapta, neîncrezătoare în abordarea sa şi rezervate în privinţa rezultatelor limitate. Discursul către Asociaţia Centrală de Organizare Provincială din 14 decembrie 1925, la Berlin, ilustrează reacţia sa la criticile dreptei. El considera că succesul politicii externe va aduce stabilitatea politică acasă. Totodată, reliefa că „o naţiune nu trebuie să aibă atitudinea unui copil care îşi face o listă în Ajunul Crăciunului cu tot ceea ce îşi doreşte şi care conţine aproape toate nevoile lui pentru următorii cincizeci de ani. Părinţii nu vor putea să îi asigure aceste necesităţi. În politica externă adesea am impresia că mă confrunt cu o asemenea listă, uitându-se faptul că istoria înaintează pas cu pas”[20]. Ministrul german continua discursul cu relatarea unei discuţii cu ministrul francez de Externe, Aristide Briand: „mi-a descris situaţia politică din interior şi dificultăţile cu care se confrunta. Apoi s-a lansat într-o frumoasă descriere a condiţiilor din Germania, lăsându-mă fără replică. Mi-a zis: «Cunosc poporul german şi ştiu că marea majoritate a lui îşi doreşte pacea, nu mă îndoiesc de asta; o altă parte a naţiunii protestează împotriva acuzelor că Germania îşi doreşte războiul. Dar aveţi ceva în viaţa voastră publică pe care l-aş numi politica misticismului german; sunt oameni printre voi care nu sunt interesaţi în prezent de o pace, deoarece cred că se va petrece ceva extraordinar. Dacă îi întrebi la ce minune se gândesc nu îţi vor putea răspunde, dar ideea este că miracolul este aşteptat şi îi face să se uite cu anxietate la un viitor nebulos şi să judece evenimentele prin prisma acestui raţionament. Asta îi face să nu mai aibă ochi pentru ceea ce se întâmplă în prezent» (...) «În timp ce poporul tău se gândeşte la viitor şi aşteaptă miracole, sunt oameni în ţara mea care se gândesc la trecut şi îşi amintesc că au avut odată Palatinatul, că oraşul Mainz a fost cândva al Franţei şi că politica Rinului a fost cândva parte din istoria politicii franceze şi trebuie să lupt împotriva acestor oameni din Franţa, tot aşa cum tu lupţi împotriva acelora din Germania»”.[21] Stresemann concluziona că politica de securitate pe care Germania o inaugura trebuie păstrată nu prin forţă, ci prin tratate. Luate împreună (Planul Dawes şi Pactul Renan) dovedeau că Germania se reintegra în politica europeană şi că lua sfârşit un interludiu primejdios pentru Europa[22]. Dacă în privinţa graniţelor din vest lucrurile erau clare, nu la fel se putea spune şi despre graniţa de est. Aici, ministrul german a căutat să-şi creeze câteva mijloace diplomatice pentru viitor. În primul rând, a subminat sistemul de securitate francez, anulând posibilitatea ca Franţa să mai caute aliaţi în această zonă, iar în privinţa statelor de aici, a reuşit să le demonstreze că Franţa nu le va putea garanta securitatea. Pentru a crea instabilitate, Stresemann a refuzat să extindă principiul securităţii colective pentru Cehoslovacia şi Polonia[23]. A semnat în schimb tratate bilaterale de arbitraj cu Polonia şi Cehoslovacia, iar dacă acestea se simţeau în pericol, prin intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor a reuşit să le mai înlăture din suspiciuni.
În 1926, Germania devenea stat-membru al Ligii Naţiunilor şi unul dintre cei cinci membrii permanenţi ai Consiliului. Oficial, îşi recăpăta statutul de Mare Putere. Noua postură de aliat credibil va fi folosită în rezolvarea unor noi probleme din agenda politicii externe. Referindu-se la acest eveniment, Austen Chamberlain mărturisea că: „nu a fost ideea lui (G.S.) ca Germania să intre în Liga Naţiunilor. Franţa şi Marea Britanie au cerut asta. Negociatorii germani au acceptat chiar cu greu. Dar odată realizat acest lucru, Stresemann a ştiut cum să îl folosească în interesul ţării sale. Am privit cu admiraţie cum s-a folosit de această oportunitate şi de încrederea pe care o căpătase”[24]. Într-adevăr, Austen Chamberlain are dreptate. După 1925-1926 discursul lui Stresemann se schimbă uşor; dacă anterior el continua să vorbescă despre slăbiciunile păcii, despre conflictele latente din lume, pentru a crea instabilitate, după Locarno şi intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor discursul său devine mai subtil şi nu mai pune accent pe instabilitatea internaţională. Spre deosebire de discursul din 1919 când critica Liga Naţiunilor, în 1926 considera că Liga este o „realitate politică importantă”, care asigura climatul necesar dezvoltării relaţiilor internaţionale[25]. Germania devine un aliat al păcii.
În 1926 s-a semnat Tratatul de la Berlin, Germania şi U.R.S.S. garantându-şi neutralitatea reciprocă în cazul unei agresiuni din partea unui al treilea stat. În timpul negocierilor, guvernul sovietic a încercat să îl convingă pe Stresemann să meargă puţin mai departe decât la Rapallo şi să intre într-o alianţă formală al cărei obiectiv să fie reducerea Poloniei la graniţele ei etnice. Oricât de tentantă ar fi fost propunerea, ministrul de Externe german s-a abţinut și a continuat politica de realizări. S-a înlăturat frica rușilor că Germania a intrat într-o tabără anticomunistă odată cu Tratatul de la Locarno. Din perspectiva germană, relaţiile cu sovieticii împiedicau apropierea dintre Paris şi Moscova[26]. Stresemann a declarat pentru un post de radio german, la 1 mai 1926, că Tratatul de la Berlin îşi propunea menţinerea păcii şi prieteniei dintre cele două state, aşa cum Bismarck o făcuse la 1887. În realitate, se spera că Rusia va redeveni o mare putere şi atunci Germania se va folosi de poziţia sa centrală pentru a media între est şi vest şi îşi va atinge scopurile în Polonia[27]. Totuşi, tot ministrul nota în jurnalul său că situaţia actuală era diferită de cea din 1887 şi că o alianţă cu Rusia comunistă nu era una de laudă[28]. Dincolo de compromisuri, Germania, situată în centrul Europei şi înconjurată de posibile state-agresoare, urma politica lui Bismarck, încercând să se asigure în toate părţile. Pentru Germania nu se mai punea problema unui Locarno sau Berlin, ci și pentru Locarno şi pentru Berlin. Locarno asigura vestul, iar Berlinul deschidea calea spre Polonia.
Cu privire la Pactul de la Paris din 1928, putem spune că marca, după cum reda istoricul J.B. Duroselle, apogeul „modei pacifiste” şi al tendinţei, specifică diplomaţiei promovate în deceniul al III-lea, când se recomanda „pactomania”[29]. Neajunsul era că Statele Unite nu-l garantau, iar Franţa şi Marea Britanie i-au adus modificări ulterioare. Mai mult, Austen Chamberlain declara că, din punctul de vedere al Marii Britanii, graniţa dintre Germania şi Polonia putea fi modificată, cu condiţia ca germanii să o facă în mod civilizat[30], probabil tot atât de civilizat cum se va face mai târziu în cazul Cehoslovaciei la München!
La 3 octombrie 1929 Stresemann îşi încheia prematur misiunea. Dispariţia sa s-a dovedit de neînlocuit. Stresemann a fost recunoscut unanim ca un „mare european”, însă după ce documentele sale personale au devenit publice, imaginea sa pare a fi alta. Aceste documente dezvăluie un practicant calculat al conceptului de Realpolitik care a urmărit interesele tradiţionale germane cu o insistenţă de nestăvilit. Pentru cel mai mare politician de la Weimar, aceste interese au fost cât se poate de clare aşa cum apar în scrisoarea sa confidenţială către fostul prinţ moştenitor al Germaniei, din 7 septembrie 1925: „în opinia mea sunt trei sarcini cu care se confruntă politica externă germană în viitorul apropiat. Pe primul loc se află rezolvarea problemei reparaţiilor într-un mod favorabil Germaniei. În al doilea rând, protejarea germanilor de peste hotare, iar în cele din urmă, revizuirea graniţelor din est cu Polonia şi Cehoslovacia. Pe rol se mai găseşte şi Anschluss-ul, deşi consider că asta ar complica problemele Reich-ului, chestiunea Alsaciei şi a Lorenei, deşi Pactul de la Locarno o exclude. Problema alegerii între est şi vest nu se poate pune acum; o astfel de alegere poate fi făcută doar însoţită de forţa noastră militară, ceea ce în momentul de faţă noi nu avem”[31]. Fără a avea pretenţia de a emite o concluzie finală în această interesantă pagina a istoriei germane, putem observa că Stresemann a dus o politică dublă, una de faţadă şi cealălaltă pe care o ştia, probabil, doar el. Considerând că Germania trebuie „să îndepărteze funia ce îi strânge gâtul”, Stresemann a apreciat că noua politică germană postbelică trebuie să fie, aşa cum Metternich se referea la Austria de după 1809, una de fineţe.
[1] Constantin Buşe, Alexandru Vianu, coordonatori, Istorie universală. Epoca contemporană, I, 1918-1939, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 82.
[2] Titel Eberhard Kolb, The Weimar Republic, second edition, London, Routledge, 2005, p. 170.
[3] Manfred Berg, Germany and the United States: The Concept of World Economic Interdependence, în Carole Fink, Axel Frohn, Jürgen Hiedeking, (editors), Genoa, Rapallo and the European reconstruction in 1922, New York, Cambridge University Press, 2002, p. 77.
[4] Stephen J. Lee, The Weimar Republic, London, Routledge, 1998, p. 83.
[5] Alison Kitson, Germany. 1858-1990. Hope, terror and revival, New York, Oxford University Press, 2001, p. 99.
[6] Irwin Abrams, The Nobel Peace Prize and the laureates. An illustrated biographical history. 1901-2001, Massachusetts, Watson Publishing International, 2001, p. 112.
[7] Henry Kissinger, Diplomaţia, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Bic All, 2002, p. 234.
[8] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, Essays and speeches on various subjects, translated by Christopher R. Turner, Londra, Thorton Butterworth, 1930, p. 11.
[9] Eric Dombrowski, German leaders of yesterday and to-day, New York, D. Appleton and Company, 1920, p. 183 şi urm.; Jonathan Wright, Gustav Stresemann, Weimar’s greatest statesman, New York, Oxford University Press, 2001, passim.
[10] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 55.
[11] Stephen A. Schuker, The end of Versailles în Gordon Martel (ed.), The origins of Second World War reconsidered, New York, Routledge, 1999, p. 48.
[12] Karl Heinrich Pohl, Gustav Stresemann: A German Bürger? în Volker Rolf Berghahn, Simone Lässig (editors), Biography between structure and agency: Central European lives in international historiography, New York, Berghahn Books, 2008, p. 55.
[13] Jonathan Wright, Gustav Stresemann: Liberal or Realist? în T.G. Otte, Constantine A. Pagedas (editors), Personalities, war and diplomacy: essays in international history, London, Frank Cass Publishers, 1997, p. 91.
[14] Karl Heinrich Pohl, op. cit., p. 66.
[15] Titel Eberhard Kolb, op. cit., p. 175. [16] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 23.
[17] Manfred Berg, op. cit., p. 93.
[18] Constantin Vlad, Diplomaţia secolului XX, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2006, p. 95.
[19] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., pp. 8-9; Andrew J. Crozier, The causes of Second World War, Massachusetts, Blackwell Publishers Inc., 1997, p. 50 şi urm.; Hajo Holborn, Diplomats and diplomacy in the Early Weimar Republic, în Gordon A. Craig, Felix Gilbert (editors), The Diplomats. 1919-1939, New Jersey, Princeton University Press, 1994, passim.
[20] Thomas Garden Barnes, Gerald D. Feldman, Breakdown and rebirth, 1914 to the present. A documented history of modern Europe, vol. IV, New York, University Press of America, 1982, p. 71.
[21] Ibidem.
[22] William L. Blackwood, The Socialist Imprint on International Relations in Interwar Europe, în M.B.B. Biskupski (ed.), Ideology, policies and diplomacy in East Central Europe, New York, University of Rochester Press, 2003, p. 87.
[23] Stephen J. Lee, op. cit., p. 85.
[24] Gustav Stresemann, Freiherr von Rochus Rheinbaben, op. cit., p. 9.
[25] Jonathan Wright, Gustav Stresemann: Liberal or Realist?, p. 98.
[26] Robert Gerwarth, The Bismarck myth. Weimar Germany and the legacy of the Iron Chancellor, New York, Oxford University Press, 2005, pp. 102-103.
[27] Jonathan Wright, Gustav Stresemann: Liberal or Realist?, p. 97.
[28] Robert Gerwarth, op. cit., p. 103.
[29] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale. 1919-1947, volumul I, Bucureşti, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2006, p. 73.
[30] Henry Kissinger, op. cit., pp. 244-245.
[31] Stephen J. Lee, op. cit., p. 87.
