Începuturile comunismului în România

Semnarea Convenţiei de Armistiţiu a transformat România în ţară ocupată prin tratat şi cu tratat, după cum însuşi istoricul Gheorghe Buzatu remarca într-una din lucrările sale! Conform unui important document de arhivă comunizarea României urma să fie realizată într-un plan de trei ani, iar dezvoltarea instituţiilor comuniste prin două planuri, fiecare de cinci ani. Ce avea să se întâmple după primii trei ani ştim cu toţii, dar ne-o confirmă chiar documentul – abdicarea Regelui şi exilul familiei regale. Dincolo de informaţie, putem sesiza mesajul direct şi clar, atitudinea nonşalantă, determinarea şi încrederea că planul va reuşi. De unde reieşea această siguranţă? Probabil din detaşarea cu care cele două mari puteri occidentale – Marea Britanie şi SUA – tratau situaţia României.

În România primilor ani de comunism se remarcă asfixianta activitate a guvernului Petru Groza de înlăturare a oricărui element „fascist” din statul român şi de realizare a unor reforme venite din tiparul şi recomandările sovietice şi menite să pună bazele unei ţări noi.

Pe plan extern, Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945 a cerut guverne reprezentative pentru toate ţările care vor participa la conferinţa de pace. Mergând pe această cerinţă, pe 19 august la Palatul regal din Bucureşti a avut loc audienţa premierului Groza. Pe tot parcursul audienţei, Suveranul românilor a cerut formal demisia guvernului de trei ori. Pentru prima oară în istoria constituţională a României, începând cu 1866, un premier refuza să demisioneze atunci când Regele – care avea această prerogativă – o cerea. Confruntat cu această gravă problemă, Regele a considerat normal să înştiinţeze Preşedintele Curţii de Casaţie şi autorităţile militare şi să le ceară să anunţe public că guvernul şi regimul sunt ilegale. Planul s-a schimbat însă, din cauza atitudinii Londrei, care a comunicat în aceeaşi zi că nu recunoaşte regimul FND, dar nici nu doreşte să-l încurajeze pe Rege în actele lui, întrucât nu ar putea să îi asigure protecţia necesară. Din nou, nimic concret din partea occidentalilor.

În după amiaza zilei de 20 august, Regele a înmânat o notă identică reprezentanţilor SUA, Marii Britanii şi URSS în Comisia Aliată de Control. După ce a reamintit evoluţiile din ultimul timp, nota a precizat rugămintea Regelui către cele trei guverne pentru a i se acorda sprijin în formarea unui guvern, care potrivit Conferinţei de la Potsdam, să poată fi recunoscut de cele trei principale puteri aliate. Perioada care a urmat acestui act este cunoscută în istorie sub numele de „greva regală”, Regele refuzând orice colaborare cu guvernul.

În noiembrie 1945 au avut loc două evenimente importante: manifestaţia impresionantă de la Bucureşti de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi vizita în România a lui Mark Ethridge, trimis special al preşedintelui Harry S. Truman, pentru a cerceta la faţa locului situaţia politică. Pe 8 noiembrie, opinia publică a dorit să-şi exprime cât mai deschis sentimentele şi aprobarea faţă de Suveran. Încercările de a stopa sărbătorirea evenimentului au eşuat. Ciocnirile dintre tabere nu au făcut nimic altceva decât să confirme lipsa de adeziune a românilor faţă de guvernul Groza. Trimisul special al SUA, Mark Ethridge, care a subliniat necesitatea organizării unor alegeri libere aşa cum se făcuse în Franţa, Ungaria şi Austria. În urma Conferinţei Miniştrilor Afacerilor Externe de la Moscova (16-26 decembrie 1945) s-a hotărât ca cele trei guverne să dea Regelui Mihai sfatul pe care l-a cerut în scrisoarea sa din 21 august 1945, privind lărgirea guvernului român. Totuşi, nota Regelui nu cuprindea formularea lărgirea guvernului român.

Acordul de la Moscova a fost ultimul pas pentru recunoaşterea de către Occident a dominaţiei sovietice din România. Groza a pus în aplicare termenii acordului, promiţând că va organiza alegeri anticipate şi va garanta accesul la radio şi la presă tuturor partidelor. Pe baza acestor asigurări, cele două puteri occidentale şi-au exprimat la începutul lunii februarie 1946, disponibilitatea de a recunoaşte guvernul, aşteptându-se ca alegerile să se desfăşoare în maxim 2-3 luni.

După patru luni de grevă regală, rezultatul nu a fost deloc benefic. Lărgirea guvernului cu cei doi membrii PNŢ şi PL nu a adus decât o tărăgănare a crizei politice din România, care se îndrepta încet şi sigur către întunecatul comunism.

Bibligrafie selectivă:

A.N.I.C., fond Casa Regală, Diverse, dosar 42/1945.

BUZATU, Gheorghe, România cu şi fără Antonescu, Editura Moldova, Iaşi, 1991.

CHIRIŢOIU Mircea şi BUZATU, Gheorghe, Agresiunea comunismului în România, volumul I, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.

DOBRINCU, Dorin, IORDACHI, Constantin, Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România, 1949 - 1962, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

GEORGESCU, Florian, LUNGU, Iordana, Istoria României, crestomaţie, IV, Epoca Contemporană, Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 1983.

GIURESCU, Dinu C., Imposibila încercare. Greva regală, 1945. Documente diplomatice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

MARKHAM, Reuben H., România sub jugul sovietic, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996.

PEARTON, Maurice, The communization of the economy: efforts to promote and control economic chaos (1945-1947) în 6 Martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

QUINLAN, Paul D., Ciocnire deasupra României: politica anglo - americană faţă de România: 1938 - 1947, Centrul de Studii Româneşti, Iaşi, 1995.

SCHUYLER, C.V.R., Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945 - 20 septembrie 1946), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

SCURTU, Ioan, România. Viaţa politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994.

VESA, Vasile, Conferinţa de la Yalta şi instaurarea guvernului condus de Petru Groza, în 6 Martie 1945.

Europa şi Napoleon al III-lea

Integrarea societăţii româneşti în Europa

Oricât de actual ar părea acest subiect, el nu face referire la o situaţie din zilele noastre, ci la una de acum două secole, când românii au devenit perfect conştienţi de originile lor şi au reclamat deschis drepturile pe care nu numai că le meritau, dar le şi câştigaseră în decursul unei istorii atât de agitate. După o perioadă grea a dominaţiei otomane, care a culminat cu destul de controversata epocă fanariotă, românii au simţit nevoie de a-şi regăsi identitatea. Principatele fuseseră atât de mult timp etichetate cu sintagme de genul „Porţile Orientului” sau „Poarta Creştinătăţii”, se confruntau cu problema orientalizării socio-culturale şi politice, Marile Puteri dispuneau de teritoriul lor în mod arbitrar, iar statutul lor juridic era mereu supus schimbărilor, fiind neclar şi interpretabil. Rezultă că în Principate erau absolut necesare o reevaluare şi o ameliorare a situaţiei. Deja Revoluţia lui Tudor agitase spiritele şi înscrisese „chestiunea românească” în circuitul relaţiilor internaţionale, depăşind barierele regionale balcanice. Acest spirit revoluţionar se încadra curentului paneuropean – în plină ascensiune – de contestare a ordinii continentale, instaurată prin tratatele din 1815 (Congresul de la Viena). Europa – în accepţiunea românilor, în special a intelectualilor – a devenit simbolul civilizaţiei, Orientul rămânând sinonim cu Evul Mediu şi structurile sale feudale. Confruntându-se Occidentul (generic numit „Europa”) cu Orientul, se vor confrunta de fapt „modernizarea” cu „regresul” sau „stagnarea”. În Europa Centrală şi de Vest la jumătatea secolului al XIX-lea cuceririle tehnice erau în plin avânt, ceea ce a facilitat dezvoltarea industrială, economică şi ştiinţifică, iar aceasta la rându-i va duce la înflorirea oraşelor, a porturilor, a căilor de comunicaţie şi implicit a vieţii comerciale, culturale, ş. a. m. d. Acestei imagini a bunăstării „europene” Orientul opunea una dezolantă. Dacă Imperiul Otoman cândva îşi impusese stăpânirea în Europa tocmai printr-o capacitate foarte mare de inovaţie şi de adaptare, mai ales în domeniul militar, având bogăţii imense din exploatarea provinciilor sale, deja, de ceva timp, devenise „omul bolnav”, care era pe punctul de a se prăbuşi în agonie, nemaiconservând nimic din opulenţa şi strălucirea de altădată. Imperiul Rus, deşi îşi susţinea modernizarea, rămânea un mamut euroasiatic, aflat constant la pândă, dornic de înfăptuirea planurilor lui Petru I sau ale Ecaterinei II şi care în ciuda reformelor realizate de cei doi continua să fie o lume distinctă de Europa de care avea nevoie doar pentru câteva decenii, pentru a-i întoarce apoi spatele, după cum mărturisea însuşi învingătorul de la Poltava. Zdrobirea Revoluţiei din 1821 nu a însemnat sfârşitul elanului revoluţionar în Principatele Danubiene, deoarece agitaţia a continuat în provinciile româneşti, ducând la izbucnirea Revoluţiei Paşoptiste, racordată evenimentelor europene de la mijlocul secolului al XIX-lea şi impulsionată de manifestarea a două curente- naţionalismul şi liberalismul, care nu reprezentau altceva decât expresii ale dorinţelor popoarelor de a obţine drepturi cetăţeneşti şi libertate – nu numai la nivel individual, ci, mai important, la nivel naţional. Secolul al XIX-lea va fi numit şi „secolul naţionalităţilor”. Principiile liberale născute din Revoluţia franceză au ajutat conceptul de „naţionalitate”[1], pătrunzând în conştiinţa populaţiilor europene care doreau să dispună de propriul destin conform voinţei lor. Rusia a ştiut să speculeze disensiunile dintre Marile Puteri în favoarea sa; după cum avertiza Custine în Scrisori din Rusia, acest mare imperiu vedea în Europa o pradă ce urma să-i fie servită, mai devreme sau mai târziu,din cauza disensiunilor ei interne[2]. În anii care au urmat Revoluţiei din 1848 Europa era ameninţată de pericolul unui conflict generalizat, provocat de consolidarea poziţiei Imperiului Rus în Europa Centrală şi Principatele Române. Necesitatea constituirii statului naţional român era strâns legată de evoluţia evenimentelor internaţionale, fapt care va ieşi în relief cu ocazia Războiului Crimeei (1853-1856)[3]. Această nouă fază – de redeschidere a „Chestiunii Orientale” – va influenţa relaţiile ulterioare dintre state, ducând la schimbarea raporturilor de forţe între Puteri. Adâncirea crizei în Imperiul Otoman va face ca Sud-Estul Europei să devină una din principalele zone de confruntare, Principatele Române fiind în prim-planul ei. Motivele pentru care ele au căpătat un asemenea rol sunt destul de complexe: aşezarea geo-strategică, resursele lor economice, precum şi angrenarea în circuitul comercial internaţional, navigaţia pe Dunăre şi stăpânirea gurilor de vărsare ale acesteia, Marile Puteri încercau să înlăture Rusia din această zonă, zădărnicind transformarea Mării Negre într-un „lac rusesc”. Mai putem adăuga problema statutului internaţional particular al Principatelor şi efervescenţa revoluţionară care se manifesta atât în interio, cât şi în exterior[4]. Aspiraţia spre unitate şi independenţă a românilor se lovea de ostilitatea Imperiilor vecine. În ajunul începerii războiului, de la cine ar fi putut spera Principatele să primească un sprijin? Precum am văzut Rusia nu reprezenta o soluţie, ci o primejdie care va persista multă vreme, iar Imperiul Habsburgic era un „hibrid ce va întârzia eliberarea şi unitatea mai multor popoare de pe continent”[5]. Pentru Ţar, Principatele Române erau singura cale de acces spre Constantinopol şi spre slavii din Sud. Dacă ar fi ajuns în fosta capitală a Bizanţului, cea de „a treia Romă” ar fi reuşit să controleze şi Marea Mediterană. În ceea ce priveşte Austria, Franţa şi Anglia sperau ca ea să fie o contrapondere faţă de Rusia, dar pentru români era un alt Imperiu care îi asuprea pe fraţii de acelaşi neam din Transilvania, de aceea relaţiile cu Habsburgii au fost mereu marcate de tensiuni pe această temă şi de suspiciuni reciproce. În cele din urmă Principatele vor fi nevoite să se orienteze către Puterile din Occident: Franţa şi Anglia. Aceasta din urmă era adepta menţinerii integrităţii Imperiului Otoman şi nu se va ralia luptei românilor pentru unitate şi independenţă. Mai rămânea doar Franţa, ţară de care eram legaţi nu numai prin originea latină, ci şi prin intermediul intelectualilor autohtoni care se formaseră la şcolile din Paris. Extrem de interesantă în evoluţia relaţiilor franco-române ar fi de menţionat cererea de sprijin formulată de comitetele de revoluţionari de la Bucureşti şi Iaşi, adresată lui Napoleon I. Împăratul fusese plăcut impresionat de manifestările francofile ale moldovenilor şi valahilor, dar şi mai mult de poziţia strategică în regiunea gurilor Dunării. Napoleon I nu a ezitat să trimită aici pe căpitanul Aubert, cu scopul de a aduna informaţii statistice despre Principate. Din nefericire, la Tilsit a cedat influenţa în Europa Răsăriteană Rusiei, astfel încât ambiţiosul lui plan a eşuat. Dar Revoluţia din 1848 va da şansa românilor să cunoască un alt Bonaparte care va juca un rol important în realizarea Unirii Principatelor Române: Ludovic Napoleon. Prinţul fusese ales preşedinte al celei de a II-a Republici Franceze, după ce fusese înlăturat regimul monarhic condus de Ludovic Filip de Orléans.[6] După lovitura de stat din 2 decembrie 1851 va institui în luna ianuarie a anului următor un regim prezidenţial autoritar (obţinuse o numire pe 10 ani), în mâinile sale concentrându-se totalitatea puterii executive, fiind controlat doar de popor. Va proclama Imperiul la 1 noiembrie 1852, aprobat de un plebiscit şi devenind Napoleon al III-lea – aclamat de masele pe care şi le câştigase prin călătorii în provincii, lucrări edilitare sau prin încurajarea vieţii economice[7]. El a fost condus de un principiu cardinal al politicii sale externe: eliberarea naţionalităţilor şi a ştiut să îndepărteze prin variate soluţii obstacolele pe care le-a întâlnit în cale, de aceea observăm că politica sa va fi marcată de ezitări, contradicţii şi chiar incoerenţe[8]. Nu puţini au fost cei care au încercat să-i identifice adevărata personalitate pe care o ascundea sub o mască de o seriozitate impenetrabilă. „Privirea lui stinsă care în acelaşi timp aruncă uneori fulgere, trăsăturile lui imobile formează câteodată o mască şi o platoşă impenetrabilă, şi îl părăseşti mereu cu impresia de a nu fi înţeles acest spirit, în aparenţă obtuz, în realitate perspicace, care nu înţelege pentru că nu vrea să înţeleagă sau pentru că nu vrea să observi că a înţeles”[9]. Din însumarea mai multor mărturii ale contemporanilor putem distinge trăsături ale sale, găsind astfel o motivaţie a acţiunilor, a politicii sau ideologiei care l-au călăuzit. În memoriile contelui Horace de Viel Castel Napoleon al III-lea ne este prezentat ca un demn urmaş al lui Catilinia şi al lui Ludovic al XIV-lea, care nu se lăsa dirijat, ştia să-şi atingă cu tenacitate scopurile, nedevoalându-şi planurile în faţa duşmanilor şi considerându-se măsura tuturor lucrurilor. „Trebuie spus, cu Împăratul, statul este El. Rău sau bine, totul vine de la El, cunoaşte oamenii şi-i dispreţuieşte în general. Destul de disimulat*, nu dezvăluie faţă de nimeni proiectele sale şi gândeşte că marea artă a politicii, ca şi cea a războiului, este de a disimula progresul său faţă de inamic. Când întrezăreşte scopul pe care şi-l propune nimic nu-l opreşte, El va doborî fără emoţii toate obstacolele. Surâsul lui dulce şi profund, privirea sa vagă şi voalată, şăgălnicia vorbelor sale şi a mersului său, indică un om care vorbeşte mai mult cu sine însuşi, decât cu cei care îl înconjoară şi care înţelege mai mult vocile interioare ale gândirii sale decât vocile celor care ar vrea să sfătuiască”[10]. În contrapondere, alţii ca V. Duruy îl judecau drept „visător şi halucinat” care încă mai credea în originea divină a suvernului într-o epocă în care asemenea mistificări nu mai erau de mult valabile. „L-am văzut, e adevărat, visând binele. Greşeli au fost în mod cert comise, iniţial prin debut, acea lovitură de stat care a fost o greutate pe care Împăratul o târî 20 de ani de piciorul său (Împărateasa), şi această Putere absolută care îl făcu să ia rolul Provindenţei pe pământ, într-un timp şi-o ţară unde nu se mai credea în misiunile providenţiale”[11]. Trebuie să recunoaştem că intenţiile au fost bune, însă ambiţia sa prea mare nu a putut fi egalată de mijloacele de realizare de care dispunea. Henry Joly atrăgea atenţia că atunci când o Mare Putere se ambiţionează să se ocupe prin propria voinţă de cauza naţionalităţilor străine, ea trebuie să se ferească de două pericole: în primul rând să nu fie acuzată de incoerenţă (pe care răuvoitorii o asimilează întotdeauna cu duplicitatea), iar pe urmă, să nu fie păcălită. Napoleon nu a ştiut să se ferească de niciuna dintre situaţii, tocmai pentru că a avut neşansa să fie ezitant[12]. Chiar şi Lebrun şi Carpentier oscilau între a-l numi socialist (scrisese „L’abolition du paupérisme”) sau revoluţionar (fusese exilat în Italia şi arestat pentru ideile sale,)[13]. V. Duruy susţinea ambele ipoteze. „Napoleon a fost omul a două idei liberale: ridicarea clasei muncitoare şi eliberarea popoarele oprimate”. El spunea „că niciun Suveran nu a fost mai preocupat decât Napoleon al III-lea de binele pe care l-ar putea face. De câte ori l-am văzut venind în Consiliu cu proiecte de asistenţă pentru cei slabi şi pentru cei dezavantajaţi. Mâna sa era deschisă; se deschidea chiar prea mult, căci el nu ştia să răspundă printr-un refuz celor care îi implorau generozitatea. Fostul guvernator al Creditului Funciar Frémy, mi-a zis că a fost obligat de nenumărate ori să-i avanseze o lună din lista sa civilă”[14]. În faţa unor asemenea descrieri ne întrebăm cum se poate concilia idealismul ideologic cu pragmatismul său politic. Acelaşi lucru l-a uimit pe contele austriac Hübner, care socotea că tocmai această unitate a contrastelor îi asigura unicitatea „ce om ciudat, ce amestec de contrarii! Viclean şi naiv, petrecăreţ şi ideolog, dedându-se plăcerilor şi lacom de lucruri minunate, amintind de principii italieni ai Renaşterii, sincer câteodată, prin calcul impenetrabil, când vrea, conspirator mereu, atât din plăcere, cât şi din obişnuinţă, în zilele bune, ca şi în cele rele, fatalist care crede în steaua sa”[15]. După ce am recunoscut mai bine resorturile interne ale suveranului Restauraţiei, să revenim la modul în care s-a realizat apropierea acestuia de Principate. Deja am menţionat prezenţa în capitala franceză a tinerilor români care au fost „contaminaţi” de ideile Revoluţiei pariziene din februarie 1848. Aceştia fondaseră un cerc revoluţionar la care au participat chiar şi personalităţi ale culturii franceze – impresionate de cererile românilor. O parte din aceşti emigranţi din Principate (cei mai importanţi Ion C. Brătianu şi colonelul Cuza) au insistat pe lângă Napoleon al III-lea pentru a-i obţine concursul la realizarea unui stat Moldo-Valah, unit şi independent de orice altă Putere din zonă[16]. Aderarea lui la astfel de planuri era rezultatul unei precise analize geo-politice, deoarece ştia să cântărească riscurile proiectelor* de acest gen şi nu se hazarda să se implice în opere de binefacere pentru popoarele asuprite dacă nu era sigur că putea obţine un profit, deoarece prin emanciparea popoarelor oprimate el urmărea restaurarea măririi puterii franceze[17]. Aşa că să nu ne lăsăm amăgiţi de ideea că a acceptat să susţină cauza românească pentru simpatii de gintă, amiciţie sau pentru că oratorismul lui Brătianu sau Cuza l-a impresionat. Napoleon al III-lea a întrezărit posibilitatea de a lovi două dintre Marile Puteri rivale, exact unde putea produce foarte multe pagube. La Estul Principatelor erau ruşii: anihilându-le accesul la Marea Neagră, prin gurile Dunării şi tăindu-le calea de acces spre Constantinopol (şi Marea Mediterană) potolea visurile panslaviste ale Ţarului Nicolae I. Şi am putea adăuga noi, îşi lua oarecum revanşa pentru dezastruoasa campanie a lui Napoleon I în îngheţata Rusie. La vest de Carpaţi era Imperiul Habsburgic, iar Principatele Danubiene rămâneau un pericol pentru posesiunile austriece din Transilvania. În mintea Împăratului s-a înfiripat repede ideea „Franţei Orientale” o Românie unificată, liberă, legată de Paris printr-o serie de interese diplomatice, militare, economice şi militare (având în vedere că moldovenii şi valahii erau francofili sau chiar francofoni); iar acest stat s-ar fi aflat într-un regim de parteneriat privilegiat al politicii franceze în Răsăritul Europei[18]. Războiul Crimeei i-a oferit ocazia de a încerca punerea în aplicare a acestui proiect. Marile Puteri nu doreau ca Imperiu Rus să ocupe Moldova şi Ţara Românească, dar Ţarul şi-a dus mai departe planurile şi în iunie 1853, trupele sale au ocupat Principatele. Era vorba despre un casus belli, Marile Puteri considerând că acţiunile ruseşti lezau integritatea Imperiului Otoman[19]. Administraţia Principatelor a fost preluată de autorităţile militare ruse, Domnii români s-au retras la Viena (luna octombrie), iar generalul Budberg a fost numit Preşedinte al Divanurilor. Imperiul Otoman va fi susţinut de Franţa şi Marea Britanie şi va declara război Rusiei la 4/16 octombrie 1853. Englezii doreau să asigure protejarea strâmtorilor şi să domolească flagelul expansionist rusesc. Suveranul francez era mai preocupat de prestigiul extern sperând să transforme Franţa într-un arbitru continental, mai ales că eficacitatea acestei metode, de mediere pe plan european, dăduse roade din timpul lui Fleury.* Încă din toamna anului 1853 foştii revoluţionari exilaţi s-au îndreptat fie spre graniţele româneşti, fie spre Constantinopol. Au existat mai multe proiecte militare, unul a fost cel al Legiunii generelului Christian Tell care încerca să obţină o colaborare cu Omer-paşa sau ideea generalului Gh. Magheru de a ridica în ţară o oaste care să lupte pentru izgonirea trupelor ţariste. Ambele propuneri au fost refuzate de oficialii otomani, pentru că se desfăşurau tratative cu Austria, mult mai convenabile faţă de o colaborare cu românii ce ar fi putut ştirbii sau chiar înlătura suzeranitatea otomană din Principate[20]. Intrarea Imperiului Habsburgic în război de partea otomanilor a fost consfiinţită prin Convenţia de la Boiagi-Kyoi din 2/14 iunie 1854, ce va constitui baza ocupării de către austrieci a Principatelor. Austria optase pentru intrarea în razboi împotriva Rusiei, de aceea, Ţarul simţea un puternic resentiment faţă de acest Imperiu, care în ingratitudinea sa uitase de ajutorul hotărâtor al armatelor ţariste din 1848, fără de care Împăratul de la Viena n-ar fi reuşit să învingă revoluţionarii. La Conferinţa de la Viena din august 1854, Franţa alături de Anglia, Austria şi Imperiul Otoman au pus bazele păcii cu Imperiul Rus, enunţând cele patru puncte fundamentale ale negocierii cu această Putere. Primele două se refereau la Principatele române: înlocuirea protectoratului rusesc cu garanţia colectivă; libertatea navigaţiei pe Dunăre; revizuirea tratatului strâmtorilor din 1841; desfiinţarea dreptului de protecţie a statelor străine asupra co-religionarilor din Imperiul Otoman. Pentru Thouvenel acestea au devenit „de la apariţia lor în lume, patru articole de credinţă ale crezului diplomatic european”[21]. Primul punct menţiona că pacea nu va fi durabilă dacă „protectoratul exercitat până în prezent de Curtea imperială rusă în Principatele Valahiei, Moldovei şi Serbiei nu încetează în viitor şi dacă privilegiile acordate de Sultan acestor provincii de puterea lor nu sunt puse sub garanţia colectivă a Puterilor în virtutea unui tratat care va fi semnat cu Sublima Poartă şi ale cărui dispoziţii ar regla toate problemele de detaliu”[22]. La 10/22 august 1854 trupele conduse de Omer-paşa şi Mazar-paşa au intrat în Bucureşti, iar austriecii lui Coronini au ocupat capitala trei zile mai târziu. Ulterior Austria va rămâne singura forţă de ocupaţie, turcii retragându-şi trupele pentru a le angaja în asediul Sevastopolului. Datorită ocupaţiei, mişcarea revoluţionară română nu se va putea desfăşura pe plan intern, aderenţii ei fiind totodată dezamăgiţi că beligeranţii au optat pentru Crimeea ca teritoriu de operaţii militare. La sfârşitul lui 1854 au început negocierile anglo-franco-austriece[23], soldate cu un tratat de alianţă la 2/14 decembrie prin care ocupaţia Principatelor române de către austrieci era motivată de necesitatea prevenirii unei ocupaţii ruseşti în Ţările Române. În faţa acestor eşecuri foştii revoluţionari vor face eforturi să atragă de partea cauzei române cercurile politico-diplomatice din Occident şi simpatia opiniei publice, în special franceze. Această propagandă complexă s-a realizat prin broşuri şi memorii.* Deosebit de fructuoase au fost şi legăturile cu personalităţi ale culturii franceze care vor aduce mari servicii cauzei Unirii Principatelor. Printre aceştia menţionăm pe Saint-Marc Girardin, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, Paul Bataillard, Jean Vaillant, Leon Pleé, care au pledat în faţa Franţei şi a celorlalte Mari Puteri pentru intervenţia în favoarea românilor[24]. Chiar înainte de terminarea războiului Crimeei, baronul François-Adolphe de Bourqueney prezenta la Conferinţa de la Viena (martie-iunie 1855) punctul de vedere al diplomaţiei lui Napoleon al III-lea. Punând cărţile pe masă în faţa unei Europe uimite el a propus unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei. Nu era vorba de crearea unui stat independent, cuvânt pe care nu îl utiliza pentru a nu produce vreo supărare Sublimei Porţi, ci de favorizarea constituirii unui stat român autonom condus de un monarh european[25]. Dar să detaliem în continuare cele mai importante acţiuni ale reprezentantului francez la conferinţă. Austria sesizând interesul Rusiei va invita un purtător de cuvânt al Principatelor române, dar nu va mai insista ca acesta să fie consultat la dezbateri[26]. Va propune apoi să se înfiinţeze un „tribunal al ambasadorilor” la Viena, care să reglementeze neînţelegerile dintre Principate şi Imperiul Otoman, dar această sugestie se va lovi de atitudinea refractară a Imperiului Rus care opina că sugestia austriacă nu oferă o corectă interpretare a garanţiei colective, al cărei scop era să consfiinţească „imunităţile şi privilegiile” Principatelor[27]. Cu prilejul şedinţei din 14/26 martie 1855 baronul de Bourqueney cerea ca la Protocol să fie anexat un Memorandum francez, pe care l-am putea considera un adevărat program politic şi care a impulsionat aproximativ un deceniu evoluţia evenimentelor din Principate. Plenipotenţiarul francez a citit acest act diplomatic*, afirmând încă de la început că nu dorea ca ideile enunţate să fie supuse atunci deliberărilor Conferinţei. De fapt, el voia să introducă, în mod formal şi oficial „chestiunea românească” în cadrul circuitului politic internaţional, astfel încât Marile Puteri să aibă timp să reflecte asupra unui aranjament convenabil atât lor, dar şi românilor. Revenind la textul Memorandum-ului, aici se propunea „Unirea Principatelor într-un singur stat” în afara oricărei influenţe exclusive, transformându-le într-un „fel de stavilă naturală” care ar proteja integritatea Imperiului Otoman. Din motive evidente, nu se mai insistă asupra asemănărilor care ar facilita acest demers, precum identitatea limbii, obiceiurilor şi intereselor, şi pe faptul că Unirea era preconizată de Regulamentele Organice, dar se face apel la susţinerea Guvernelor Aliate şi la cea a Puterii Suzerane. Diplomaţia franceză considera că forma monarhică ar fi cea mai indicată pentru Principate, iar autoritatea supremă să fie ereditară – în condiţiile în care existau precedentele familiei Miloş din Serbia şi cel al lui Mehmet-Ali din Egipt, care obţinuseră principiul ereditar de la Sultanul Mahmud. Totodată se considera că Imperiul Otoman nu ar fi avut obiecţiuni împotriva unei soluţii care i-ar fi fost favorabilă. Se preconizau două căi de urmat: una temporară – proclamarea eredităţii şi conferirea suveranităţii condiţionate unui principe autohton, dar rezervându-i Imperiului Otoman dreptul de a aprecia „devotamentul şi titlurile persoanei alese”; cea de a doua, definitivă, un prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană, după modelul grecesc. Aceasta din urmă măsură era considerată a fi „cea mai bună” [28]. Reprezentanul rus a acţionat prompt cerând consultarea prealabilă a populaţiei din Principate, în timp ce Imperiul Otoman şi Austria s-au opus vehement propunerii franceze. Singurul punct comun la care s-a ajuns a fost înlăturarea protectoratului rusesc şi înlocuirea cu garanţia colectivă a Marilor Puteri. S-a insistat pe faptul că nu atât „concertarea unor interese ale Puterilor determina conţinutul chestiunii române, cât voinţa celor două provincii pe temeiul autonomiei lor interne. Franţa se dovedea, deci, singura mare participantă la Conferinţă care înclina să confere garanţiei colective un înţeles asemănător cu cel pe care îl dădeau românii. Şi atitudinea acestei Puteri era dictată, evident, de interese proprii, însă acestea corespundeau tendinţelor de restructurare a ordinii europene prin impunerea principiului naţionalităţilor, din a cărui promovare, Franţa lui Napoleon al III-lea şi-a făcut un punct de onoare al politicii sale”[29]. Conferinţa va eşua din cauza neînţelegerilor asupra punctului 3 – preponderenţa rusă în Marea Neagră –, dar nu putem să neglijăm însemnătatea acesteia şi implicaţiile majore pentru viitorul celor două Principate. Oficial „chestiunea românească” fusese ridicată în centrul preocupărilor europene, devenind o problemă internaţională; se avansase ideea creării unui stat naţional român – barieră între Marile Puteri înconjurătoare – şi se propusese sistemul de garanţie. În plus, se întrezărea soluţionarea regimului de navigaţie pe Dunăre şi a viitorului Deltei. Putem, deci, cu certitudine să susţinem că punctul de plecare a acţiunii Puterilor europene privind organizarea Principatelor Române a fost Conferinţa de la Viena din 1855 şi, în special, Memorandumul francez care va servi drept bază dezbaterilor Congresului de pace de la Paris din 1856.

[1] Romulus Seişeanu, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 127.

[2] Titu Georgescu, România în istoria Europei, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1997, p. 51.

[3] Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante (1856 – 1878), Iaşi, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, 1988, p. 34.

[4] România în relaţiile internaţionale (1699 – 1939), Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 136.

[5] Titu Georgescu, op. cit., p. 52.

[6] Guy Gauthier, Acvile şi lei. O istorie a monarhiilor balcanice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, pp. 162-163.

[7] Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Franţei, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 294.

[8] Romulus Seişeanu, op. cit., p. 129.

[9] G. Guenin, J. Nouillac, La France et les Grandes Puissances du monde (1830 – 1880), Paris, Librairie Plon, p. 114.

* Salustius spunea despre Catilina că era “simulator ac dissimulator”, el ştia să simuleze (feindre) ceea ce nu era şi să disimuleze ceea ce era ; Napoleon al III-lea era însă doar “dissimulator".

[10] Ibidem, p. 117.

[11] Ibidem, p. 115.

[12] Romulus Seişeanu, op. cit., pp. 129-130.

[13] Jean Carpentier, François Lebrun, op. cit., p. 295.

[14] G. Guenin, J. Nouillac, op. cit., p. 116.

[15] Ibidem, p. 115.

[16] Guy Gauthier, op. cit., p. 162-163.

* Îndrăznim să afirmăm că nu de puţine ori piemontezul Cavour a reuşit să îl manipuleze pe Napoleon III, care crease o relaţie de interdependenţă între unitatea românilor şi cea a italienilor. Cavour spera ca prin succesul cauzei românilor să se creeze un precedent benefic italienilor, dar totodată întrezărea posibilitatea slăbirii puterii habsburgice prin unirea cu românii din Transilvania, astfel s-ar fi creat şi un stat care ar fi oprit expansiunea ţaristă. (Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în Epoca Renaşterii politice, 1848 – 1877, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2000, p. 90.

[17] Romulus Seişeanu, op. cit., p. 128.

[18] Guy Gauthier, op. cit., p. 164.

[19] România în relaţiile internaţionale, op. cit., p. 137.

[20] Nicolae Isar, Istoria Modernă a României (1774/1784 – 1918), Bucureşti, Editura Universitară, 2006, pp. 219-221.

[21] România în relaţiile internaţionale, p. 140.

[22] Apud Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 36, A. Debidour, Histoire diplomatique de l’Europe, vol. II, La Revolution, Paris, p. 120.

* El transformase un stat, nu foarte puternic militar sau economic, în “arbitrul Europei”, iar la 1735 incită Poarta să declare război contra Austriei, pentru a o determina pe cea din urmă să semneze pacea pentru războiul la succesiunea Tronului Poloniei; ceva mai târziu va încheia şi un Tratat cu Poarta prin care i se acorda dreptul de protecţie a creştinilor din teritoriul stăpânit de otomani.

[23] România în relaţiile internaţionale, p. 141.

* vezi Ion Ghica, Dernière ocupation des Principautés Danubiennes; D. Bolintineanu, Les Principautés Roumaines, Paris, 1854; Cezar Bolliac, Mémoires pour servir à l’histtoire de la Roumanie, Paris, 1856.

[24] Nicolae Isar, op. cit., pp. 222-223.

[25] Guy Gauthier, op. cit., p. 164.

[26] T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România Modernă. Studiul unei probleme internaţionale, 1856 – 1866, Iaşi, Editura Alfa, 2000, p. 50.

[27] Ibidem.

* Pentru textul Memorandumului vezi Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, Bucureşti, 1984, pp. 52-53.

[28] Dimitrie A. Sturdza, Însemnătatea dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc, 1857, Bucureşti, Academia Română, 1912, p. 2.

[29] Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 38.

ANDRONACHE DENISA-VICTORIA, RELAŢIILE ROMÂNO-FRANCEZE ÎN PERIOADA 1856-1866 (LUCRARE DE LICENŢĂ), UNIV. DIN CRAIOVA, 2008.

România după Războiul de Independenţă

După momentul proclamării Regatului, elementul esenţial pentru politica externă a României l-a constituit raportul dintre Marile Puteri. Deşi România a dus la îndeplinire toate cerinţele Tratatului de la Berlin (1878), în scurt timp ea s-a regăsit într-o izolare faţă de vecinii săi, în special faţă de Rusia şi Austro-Ungaria[1]. Încă de la 1880 ministrul Spaniei la Berlin, contele de Benomar, prezenta situaţia politică a României şi poziţia sa internaţională după recunoaşterea independenţei de stat, într-un raport către ministru spaniol al Afacerilor Externe, C.O’Donnell-Abreu. Ministrul spaniol arăta în raportul său situaţia grea în care se afla România „din toate părţile ameninţată de pericole”. Vom cita câteva părţi din acest raport pentru a înţelege mai bine raporturile dintre România şi cele două Mari Puteri vecine. „Poporul acesta dinamic şi brav, sobru şi inteligent, aşezat între Imperiul moscovit şi slavii care locuiesc în Peninsula Balcanică, este un obstacol, pentru Rusia, care ar urma să-şi poarte într-o zi trupele de-a lungul României, dacă oştile Ţarului ar trebui să pornească din nou asupra Constantinopolului. Cabinetul de la Sankt Petersburg, care la Berlin i-a smuls României Basarabia dându-i în schimb Dobrogea, nu are niciun interes ca noul Principat să se întărească şi să se consolideze. Austria, al cărei Împărat caută în Guvernul român un sprijin împotriva influenţei şi a oricărui eventual atac din partea ruşilor, nu are cum să-i ofere un sprijin hotărât, pentru că pe de-o parte de când a ocupat Bosnia şi Herţegovina are propriile sale aspiraţii în Peninsula Balcanică şi nu e încântată să-i vadă întărindu-se pe români, care ar putea dori să-şi sporească influenţa, iar pe de altă parte Cabinetul de la Viena este interesat, din raţiuni de politică la scară mare, să întreţină relaţii bune cu Sankt Petersburgul”[2]. În continuare, diplomatul a luat în calcul cel mai mare pericol care venea din sudul Dunării: „Bulgaria are cam două milioane de locuitori, adică ceva mai mult de o treime din populaţia României, care numără astăzi cinci milioane şi jumătate; Rusia însă a trimis aici mulţi ofiţeri şi gradaţi din garda imperială: un preadistins general rus este ministru de război şi în fiecare zi sosesc din Rusia tunuri, puşti şi muniţii. Presa de la Sofia şi din celelalte oraşe bulgăreşti predică uniunea slavă şi crearea la Constantinopol a unui regat creştin, în fruntea căruia ar urma să fie principele Bulgariei, sprijinit de Rusia”[3].

[1] I. Scurtu, Monarhia în România (1866 - 1847), Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pp. 46-47.

[2] Independenţa României în conştiinţa europeană, coord. Corneliu Mihail Lungu, Bucureşti, Editura Semne, 1997, doc. nr. 89, pp. 304-305.

[3] Ibidem, p. 305.

Incognito spre Alt Tărâm...

Drumul lui Carol spre Principatele Unite se constituie înt-unul dintre cele mai interesante episoade ale istoriei din spatele uşilor închise, un episod demn de a fi cândva sursa unui pelicule istorice. La 25 aprilie/8 mai are loc întâlnirea dintre Bălăceanu şi Brătianu cu Karl Anton şi Carol. Diplomaţii români au comunicat ultimele ştiri, iar Carol i-a anunţat că este decis să plece fără întârziere în România pentru a lua frânele Guvernului. Totul s-a desfăşurat într-un mare secret. A doua zi aceeaşi, plus consilierul Werner au discutat îndelung problema călătoriei spre Principate. Data călătoriei s-a fixat pentru 29 aprilie 1866. Dintre toate itinerariile propuse Carol l-a ales pe cel prin Austria, dar cu o primă „abatere” prin Elveţia. S-a socotit că drumul ocolit prin Rusia sau drumul maritim prin Marsillia, apoi poate prin Geneva spre Constantinopol ar fi mult mai periculoase decât cel direct, prin Austria, Viena-Baziaş. Prinţul Karl Anton i-a dat fiului său – care tocmai împlinise 27 de ani - doi credincioşi servitori ai Casei sale, baronul Mayenfisch şi domnul de Werner, ambii „străini” de politică. Aceştia s-au dovedit sfătuitori utili pentru Carol în anii grei ce vor urma. Nu este oportun să mai amintim detaliile călătoriei spre Principate. Se cunoaşte foarte bine că a fost una dificilă, în care Carol s-a folosit de un paşaport fals, de un nume fals*, confortul a fost şi el, desigur, groaznic pentru un Prinţ. Este totuşi necesară evocarea scrisorilor pe care Carol le-a trimis către Marile Puteri ale Europei. Din Zürich Carol va trimite prima scrisoare către Napoleon al III-lea la 1/13 mai. În aceasta el vorbea despre chemarea sinceră venită din partea poporului român printr-un sufragiu universal, despre onorarea acestei chemări şi despre încrederea sa în Dumnezeu şi în Împăratul francez „am în mine sânge de al Său şi, deşi într-o poziţiune mult mai modestă, am voit să urmez exemplul Majestăţii Voastre”. În continuare vorbea despre grija pe care o va purta pentru relaţiile cu Poarta, pentru păstrarea concordiei şi păcii şi pentru prosperitatea ţării spre care a plecat. Carol încheia în speranţa că Napoleon va continua să vegheze asupra lui şi ţării sale[1]. Tot acum adresa o scrisoare şi către Împăratul Rusiei, Alexandrul al II-lea. Carol îi explica acestuia raţiunile pentru care a ales să răspundă chemării din Principate. Şi de la acesta se cerea protecţie, mai ales că Rusia, aşa cum spunea Carol, era un stat „la umbra căreia Romînia a crescut”[2]. Scrisoarea către Sultanul Abdul-Aziz. Scrisă tot la 1 mai, va fi trimisă în momentrul sosirii sale la Turnu-Severin (8/20 mai). Iată câteva pasaje concludente din textul acestei importante scrisori: „această acceptare îmi creează faţă de Maiestatea Voastră Imperială obligaţiuni ce nu le pot nesocoti. N-aş putea uita, în adevăr, că Tractate seculare leagă Principatele de Imperiul Otoman. Aceste Tractate am ferma intenţiune de a le respecta”[3]. În acelaşi ton era şi scrisoarea către Împăratul Austriei – Franz Joseph – concepută „între nişte saci şi lăzi de bagaje”. Carol menţiona că „a primit Coroana română fără niciun fel de intenţie duşmănoasă la adresa Austriei şi că dorea să rămână în cele mai prieteneşti raporturi cu puternicul stat vecin”[4]. Carol a plecat spre Principate cu gânduri măreţe. Toată Europa ştia asta, însă nu era momentul declarării acestor gânduri, Principatele nu erau pregătite, la fel nici Europa nu putea oferi românilor nimic mai mult decât îşi „luaseră” ei. Toate aceste scrisori au avut un scop precis. Înlăturarea pentru moment a temerilor venite din partea Marilor Puteri şi pentru instalarea liniştii necesare în activitatea noii conduceri a Principatelor Unite. Carol va călca prima dată pe teritoriul românesc în după-amiaza zilei de 8/20 mai. La Orşova, dorind să coboare, Carol a fost reţinut de întrebarea căpitanului vasului pe care călătorea. A reuşit să coboare şi să se întâlnească cu Brătianu care îl aştepta cu trăsurile. Din spate se auzea vocea gravă, probabil a căpitanului vasului „Dumnezeule, acesta trebuie să fie Prinţul de Hohenzollern!”[5], din nefericire pentru el, îşi recunoscuse prea târziu pasagerul. Întrarea în capitală s-a făcut la 10 mai. Primarul Bucureştiului l-a primit pe oaspetele său cu cheia oraşului pe o pernă de catiea. Carol îşi exprima acum speranţa de a fi pe placul românilor. Imediat o ploaie s-a pornit. Semn bun, dacă este să luăm în considerare superstiţiile „orientalilor”, mai ales că nu mai plouase de mult timp. Apoi şi-a continuat drumul într-o trăsură de gală deschisă, trasă de 6 cai albi, precedată de cavaleria în trap; la Şosea erau de faţă şi infanteria, vânătorii şi artileria, alături de gărzile naţionale. În spatele acestui spectacol erau mulţimile de oameni, peste tot urale, iar de la ferestre se aruncau flori şi poezii peste trăsura de gală, iar salvele tunurilor se uneau cu sunetul maiestuos al clopotelor bisericilor. „Cronicarul” Lindberg, poate şi el impresionat, descrie foarte frumos această primire a Prinţului Carol. Toate casele îşi puseseră podoabe de sărbătoare, oriunde te uitai, vedeai ghirlande şi flori, steaguri şi covoare. În faţa unei clădiri principale lui Carol îi apărea o gardă de onoare cu steaguri. Curios, el îşi întrebă însoţitorii ce casă este aceea, răspunsul generalului Golescu îl încurcă şi mai mult „Este Palatul!”, iar Golescu arătă spre casa cu un singur etaj. Drumul dinspre Occident spre Orient îşi arăta „farmecele” în faţa unui cavaler obişnuit cu imensul său castel. Drumul duse spre Dealul Mitropoliei. Aici Mitropolitul şi ceilalţi preoţi aduseră Crucea şi Evanghelia pentru a fi sărutate de Carol, apoi în Biserică se ţinu un Te Deum solemn. Vis à vis de Mitropolie se afla Parlamentul, care adunase toată funcţionărimea ţării. Aici Carol îşi jură loialitate ţării sale „punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român!”, continuând să vorbească despre educaţia sa care pune accent pe lege şi drept, despre datoria sa de a lupta pentru român „Providenţa care pe mine, alesul vostru, m-a condus până aici şi care a înlăturat din drumul meu toate piedicile, nu-şi va lăsa neterminată opera! Trăiască România!”[6]. Deocamdată faptul era împlinit; Adunările ad-hoc îşi găseau în sfârşit rezolvarea; obiectivele unor îndelungate şi numeroase memorii şi acţiuni erau încununate cu succes. Drumul a fost anevoios, dar deznodământul a fost unul fericit. După multe secole românii îşi găseau liniştea şi îşi reaminteau esenţa existenţei lor – „lupta” pentru drepturile strămoşeşti. Românii erau mulţumiţi. Îşi căpătaseră Prinţul străin în ciuda hotărârilor Europei. Deşi situaţia lui avea să fie una de nesuferit dacă nu era recunoscut, convingerea obştească era fără îndoială că numai forţa majoră îi putea sili să renunţe la cel pentru care luptaseră atât de mult. „Nimeni nu se mai gândeşte – scria Guvernul francez – să se mai supună injoncţiunilor Conferinţei şi toţi privesc în faţă cu linişte, cu hotărâre chiar, consecinţele unui refuz”[7]. Politica faptului împlinit a învins, la fel acest principiu care va sta la baza istoriei ce va urma. Fără această tactică de „luptă” diplomatică românii nu şi-ar fi găsit locul în istoria Europei moderne.

[1] D.A. Sturdza, Însemnătatea dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc 1857, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1912, p. 300.

[2] Ibidem, pp. 300-301. [3]

Ibidem, pp. 301. [4]

Sorin Liviu Damean, Carol I al României (1866 - 1881), Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 57.

[5] Paul Lindberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 63.

[6] Ibidem, p. 65.

[7] T.W Riker, D. Litt Oxon, Cum s-a înfăptuit România, studiul unei probleme internaţionale 1856 - 1866, Editura Alfa, Iaşi, 2000, p. 520.

De 1859 la 1866, anii incertitudinii

Perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza a fost una dificilă atât pe plan extern, cât mai ales pe plan intern. Aşa cum am arătat la începutul capitolului, Europa se afla într-o etapă de transformare continuă, noi state apăreau sau se luptau să apară, iar dincolo de ambiţiile lor se aflau ambiţiile Marilor Puteri. Dubla alegere a lui Cuza s-a înscris pe linia maximală a dorinţelor românilor şi a reuşit să consolideze Unirea, recunoscută, cu destulă dificultate, de către toată Europa. Totuşi ea nu a adus liniştea internă pe care o doreau toţi unioniştii. În lipsa unei autorităţi puternice „partidele” politice din Principate au început lupta între ele, şi mai apoi s-au coalizat împotriva Domnului. Se evidenţia tot mai mult faptul câ nu toţi erau mulţumiţi de starea actuală a lucrurilor şi că revendicările de la 1857 nu se materializaseră. Ideea Prinţului străin a continuat să persiste; iată cum era văzută această problemă de către câţiva oameni importanţi din conducerea Principatelor Române. Nici nu se perfectase dubla alegere a lui Cuza, căci în Principate atmosfera era tensionată, existând mai multe tabere care, fie îl acceptau pe Cuza, fie rămâneau pe vechile poziţii de la 1857. Împotriva unui Domn pământean s-au remarcat Dimitrie S. Sturdza, Anastasie Panu, separatiştii şi majoritatea conservatorilor, duşmanii de ieri ai Unirii, care nemulţumiţi de confirmarea „dublei ilegalităţi”, continuau sabotarea lui Cuza. Ei proclamau acum nevoia desăvârşirii Unirii în sensul dorinţelor afirmate la 1857. Scrisoarea lui D.A. Sturdza din 19/31 ianuarie 1859 şi proiectul de moţiune care era să fie prezentat Adunării Elective a Moldovei constituie o altă mărturie, fără echivoc, a faptului că A. Panu şi V. Sturdza au urmărit de la început: să ceară Adunării Elective muntene să procedeze la fel; cele două Guverne provizorii să se întrunească apoi la Focşani; să se elaboreze o nouă lege electorală pe baza căreia să se aleagă o altă Adunare Electivă; Adunarea nou constituită să proclame Domnul străin. Toate acestea arată că s-a dorit de la început Unirea sub Prinţ străin, alegându-se un Guvern provizoriu, şi nu un Domn[1]. De partea cealălaltă se aflau liberalii şi majoritatea unioniştilor. Către jumătatea anului 1859 discuţiile creşteau în intensitate. „Majoritatea” Comisiei se încăpăţâna să introducă chestiunea Prinţului străin şi a Tronului ereditar în textul însuşi al Constituţiei. Ziarele de stânga din Moldova şi Muntenia „Românul”, „Steaua Dunării”, „Dâmboviţa”, „Naţionalul”, considerau că un Prinţ străin nu mai corespundea stării actuale a Principatelor, preamărind ideea Unirii şi a libertăţii naţionale. Vechii unionişti declarau că Prinţul străin a fost un „mijloc”, şi nu un scop la 1857. În ziarul „Românul”, apoi în „Steaua Dunării” din 28 iulie 1859, C.A. Rosetti declara: „În viaţa unui popol, ceea ce ieri era o necesitate pentru acel popol sau chiar o binefacere, poate deveni în alte împrejurări, o pieire şi chiar o sinucidere!”[2]. Pe bună dreptate putea declara aceste lucruri, la acea vreme, C.A. Rosetti, un liberal care asista la înfăptuirea Unirii şi la ascensiunea liberalilor săi în principate, dar mai ales la relaţia specială dintre ei şi noul Domn. Perioada Cuza a însemnat reîntoarcerea la vechile certuri dintre „partide” care măcinau ţara pe interior, îi anulau stabilitatea necesară modernizării şi o deviau de pe calea realizării celorlalte deziderate naţionale. Alexandu Ioan Cuza a fost prins, aşa cum putem observa, încă de la început, între certurile dintre cele două părţi. În mai 1859, consulul francez din Bucureşti, L. Béclard arăta într-o scrisoare către A. de Lallemand că „le Prince Couza s’attend à des nouvelles manifestations parlamentaires, tant à Fokchani qu’à Bucharest et à Iassy dans le sense de l’Union et du Prince étranger”, totodată Domnitorul sublinia că nu are nici puterea şi nici dorinţa de a se opune voinţei naţionale[3]. Costache Negri într-o scrisoare din 20 iulie 1859 către Cuza preciza că la Constantinopol există zvonuri cu privire la retragerea lui şi la Unirea definitivă sub Prinţ străin: „ les Chambres dans leur prochaine session vont revenir sur l’union définitive des Principautés avec un Prince étranger, du consentment même de Votre Altesse”, totodată el îi cerea lui Cuza „un peu de patience et tout ira bien”[4]. Aşadar recomandări calde din partea reprezentantului nostru la Constantinopol, însă insuficiente pentru a asigura stabilitate Principatelor. Chiar după Unire, Thouvenel îi spunea primului dragoman al ambasadei Franţei la Constantinopol, Amédie Quetrey, că „la Moldavie et la Valachie seront un embarasse pour tout le monde, jusqu’au jour où l’on se décidera á les organiser sur la base sérieuse de l’Union avec un Prince étranger”[5]. În mintea lui Cuza a apărut tot mai mult ideea abdicării, în acest sens a şi căutat să găsească un înlocuitor. Astfel s-a ajuns la soluţia Serghei de Leuchtenberg pe care Cuza o credea cea mai bună la vremea actuală. Totuşi, aşa cum arăta şi I.C. Brătianu, românii nu ar fi acceptat niciodată pe acest „înlocuitor” datorită originii sale ruse. O altă variantă văzută de Cuza, aşa cum îi declarara lui Tillos, era, ca în urma retragerii sale, să îi ceară lui Napoleon al III-lea pe unul din generalii săi căruia să îi încredinţeze Tronul şi care să poată oferii ţării locul care îi revenea în lume. A. Panu se afla şi el în Paris la 1863, ca emisar al Opoziţiei fraţilor Golescu, I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, pentru a cere Împăratului un Prinţ străin. Peste doi ani I.C. Brătianu s-a aflat şi el în capitala franceză, unde a susţinut o amplă campanie împotriva lui Cuza prin intermediul unor articole de presă. Tot la 1865, Cuza le-a declarat diplomaţilor Tillos şi Green că „era hotărât să se retragă şi să ducă la realizarea dorinţei pentru un Prinţ străin”[6]. Acelaşi lucru l-a declarat şi în faţa Camerei în Mesajul Tronului la 5/17 decembrie 1865 „eu voiesc să fie bine ştiut – se putea citi în Mesaj – că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a se consolida edificiul politic la a cărui aşezare am contribuit”[7]. Acelaşi lucru îl exprimase şi într-o scrisoare anterioară trimisă lui Împăratului Franţei. În februarie 1866 Cuza a fost înlăturat de o coaliţie de oameni politici care, de multă vreme şi cu înverşunare, duceau o campanie contra lui, atât în ţară, cât şi în străinătatea prietenă. Domnia lui Cuza a fost scurtă, dar esenţială. Aşa cum remarca Mihail Kogălniceanu „nu greşelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”[8], poate o afirmaţie subiectivă, însă dincolo de orice subiectivism, domnia sa a tras un semnal de alarmă pentru cei care doreau să schimbe România. Noua conducere, într-o proclamaţie către popor s-a angajat să păstreze cele patru puncte ale Adunărilor ad-hoc şi să pornească pe calea aducerii unui Prinţ străin. Planurile de viitor ale reformiştilor aveau nevoie de linişte pentru a se materializa. Cei care subscriau aceste planuri puneau alături două cerinţi care nu se puteau împăca: pe de o parte păstrarea, din îngrijorare faţă de Rusia, a raporturilor de vasalitate cu Poarta, şi pe de altă parte, introducerea acelui vlăstar al unei familii domnitoare din Europa – unii voiau un memebru al unei familii din Germania de Nord, alţii un piemontez, alţii un englez – care crescut într-o altă lume de mândrie personală şi naţională ce nu cunoştea legătura medievală a suzeranităţii, învechită şi umilitoare pentru simţul lor de demnitate personală, trebuia să caute, la cea dintâi ocazie, liberarea de la această dureroasă îndatorire. Vaillant simţea bine că nu se pot împăca aceste două cerinţe, când scria la 1856: „un Prinţ străin neputând să se supuie suzeranităţii Imperiului Otoman, e totuşi absolut necesar să se dezlege nodul care uneşte Moldovalahia cu Imperiul Otoman. Moldovalahia nefiind nici musulmană ca Egiptul, nici din Casa Păcii, prin urmare totul se reducea la un tribut, tributul la o rentă, iar renta la o despăgubire. Dorinţa românilor este să ofere Tronul lor unui Prinţ străin, care pentru independenţa sa şi a ţării ar efectua această despăgubire. E dorinţa tuturor acelor învăţaţi care nu râvnesc puterea pentru ei înşişi şi nu au presumpţia de a se crede destul de tari ca să reziste totodată influenţelor din afară şi intrigilor din interior”[9]. Ceea ce spunea Vaillant au spus-o nenumăraţi români. Realitatea de care vorbeau toţi era una de fapt care trebuia să se transforme într-una de drept. Cum se va petrece aceasta vom vedea pe parcursul capitolelor care vor urma, întreaga lucrare fiind una care tratează cele două probleme fundamentale cu care s-au confruntat românii de-a lungul istoriei – Unire şi Independenţă. Cele două probleme sunt tratate din prisma politicii externe a României între anii 1866 – 1914 şi a exponentului principal care s-a ocupat de acest sector al conducerii – Carol I. Imaginea dată de acesta României în anii ce vor urma este una de stat puternic. Privind înapoi am putea idealiza foarte uşor acele vremuri, însă cine ar crede că munca acestui om a fost una uşoară, se înşeală amarnic.

[1] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţa politică (1855 - 1859), vol.III, Editura Academiei Române, p. XXX; vezi şi Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 219-220.

[2] Ibidem, p. XLVI.

[3] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţă diplomatică franceză (1856 - 1859), vol. VI, Bucureşti, 1980, pp. 519-522, n. 294.

[4] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţa politică (1855 - 1859), vol. III, p. 633.

[5]Ion Mamina, Regalitatea în România (1866 - 1947), Bucureşti, Editura Compania, 2004, p. 26; vezi şi Irina Rădulescu-Valasoglu, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Bucureşti, Editura Academiei Române., 1974, passim.

[6] R.V. Bossy, Agenţi diplomatici ai României în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, Cartea Românească, 1931, p. 26.

[7] C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ediţie D.C. Giurescu, Bucureşti, 2000, p. 119.

[8] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor (1774/1784 - 1918), Editura Universitară, Bucureşti, 2006, passim.

[9] Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatie şi stări de spirit, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp. 24-26.

Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

Istoria dreptului internaţional pare să fie una îndelungată care îşi poate plasa începuturile încă de la apariţia omului şi a primelor sale forme de organizare. Literatura română de specialitate situează începuturile dreptului şi societăţii internaţionale încă din perioada Bibliei, dezvoltându-se apoi în practica cetăţilor greceşti, urmată de perioada romană şi aşa mai departe până în contemporaneitate. Cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării instituţiilor care fac obiectul de cercetare al unei ştiinţe este un element de o primordială importanţă pentru înţelegerea fenomenelor de analizat. Această aserţiune este valabilă şi în domeniul dreptului, în care dinamica socială şi politica în cadrul evoluţiei generale a societăţii configurează fenomenul juridic, influenţându-l în mod hotărâtor. Geneza dreptului este în general legată de apariţia istorică a statului în cadrul organizării sociale a comunităţilor umane, iar apariţia dreptului internaţional nu poate ocoli un asemenea proces. Deşi unele reguli intercomunitare au apărut încă în perioada gentilică, anterioară apariţiei statului, cristalizarea unor norme juridice, consacrate ca atare, nu s-a putut face decăt o dată cu apariţia statului şi a relaţiilor interstatale. Începuturile dreptului internaţional se situează în Antichitate, fiind legate de lupta permanentă, specifică epocii, între statele nou constituite, pentru cucerirea de teritorii şi capturarea sclavilor care constituiau principala forţă de muncă. Aşa cum istoria o atestă, primele reguli de drept internaţional au apărut în statele Orientului Antic: China, India, Statul Hitit, statele din Mesopotamia, Egipt, apoi în Grecia şi Roma Antică. Apariţia primelor reglementări ale relaţiilor interstatale este strâns legată de fenomenul războiului, dreptul internaţional dezvoltându-se astfel la începuturile sale, în principal, ca un drept al războiului şi abia ulterior ca un drept al păcii şi cooperării intertatale. Antichitatea consemnează la diferite popoare existenţa unor reguli de purtare a războiului potrivit cărora erau sancţionate excesele comise de trupele de ocupaţie sau de invazie asupra persoanelor particulare, a bunurilor acestora sau a unor sanctuare. Sumerienii, hitiţii, egiptenii, chinezii, indienii, persienii sau evreii, precum şi alte popoare ale Antichităţii, impuneau trupelor proprii respectarea unor reguli umanitare şi sancţionau încălcarea acestora. Legile lui Manu din India secolului al V-lea Î.Cr., una dintre cele mai importante construcţii juridice ale Antichităţii, făceau distincţia între combatanţi şi necombatanţi şi cuprindeau numeroase interdicţii în ceea ce priveşte modul de ducere a războiului, între care cele privind atacarea celor lipsiţi de apărare, uciderea inamicului dezarmat sau care se predă, folosirea săgeţilor otrăvite, distrugerea monumentelor religioase sau ruperea pomilor fructiferi, a căror încălcare de către războinici se pedepsea aspru, cu biciuiri, mutilări sau chiar cu moartea. Numeroase inscripţii datând din mileniul al II-lea Î.Cr. atestă încheierea unor tratate de pace sau de alianţă de către regii Egiptului, Babilonului, Asiriei şi Indiei. Se păstrează şi se citează ades în literatura de specialitate tratatul politic încheiat între faraonul Egiptului, Ramses al II-lea si regele hitiţilor, Hattuşill al III-lea, în anul 1296 Î.Cr., cunoscut şi sub denumirea de “tratatul sublim” şi considerat a fi cel mai vechi tratat internaţional. Prin acel tratat se puneau bazele unei alianţe politice între cele două state, care se obligau să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor reciproc împotriva unui atac din partea altui stat. Se cunoaşte, de asemenea, despre existenţa unui tratat încheiat în secolul al VI-lea Î.Cr. între statele Chinei Antice privind renunţarea la război şi soluţionarea conflictelor dintre ele prin recurgerea la un arbitru. Tratatele internaţionale erau considerate sacre şi, pentru asigurarea respectării lor, cuprindeau anumite formule religioase consacrate. Încheierea acestora angaja adesea complexe tratative diplomatice duse de către diplomaţi specializaţi sau de misiuni diplomatice ad-hoc, aşa cum o atestă unele izvoare chineze sau indiene. Progrese importante în evoluţia unor instituţii de drept internaţional public au fost realizate în Grecia şi Roma Antică. În Grecia Antică, în secolele VI-IV Î.Cr. între statele cetăţi au apărut şi s-au dezvoltat unele reguli de drept internaţional în domenii foarte variate cum sunt negocierile, tratatele religioase, tratatele de pace, de alianţă militară, de neagresiune sau de sprijin reciproc, ca şi metodele de rezolvare paşnică a diferendelor, între care arbitrajul şi mediaţiunea. Unele tratate de alianţă (symachii) cuprind clauze foarte complexe, organe de conducere comună şi tribunale arbitrale pentru rezolvarea diferendelor, care prefigurează sistemele de securitate colectivă de mai târziu. În relaţiile dintre cetăţile greceşti şi în raporturile acestora cu alte state se foloseau frecvent soliile, regulile contactelor diplomatice cunoscând o mare dezvoltare în aceasta perioadă. Împuternicirile solilor erau consemnate într-un document numit "diplóma”, considerat a fi la originea cuvantului diplomaţie din dreptul modern. Cetăţenii altor cetăţi se bucurau de o anumită protecţie în baza instituţiei proxeniei, proxenul fiind un dregător care apăra interesele acestora, ca şi ale statelor străine, având o poziţie asemănătoare diplomaţilor şi consulilor din zilele noastre. Începerea războaielor era de obicei precedată de o declaraţie şi de îndeplinirea anumitor ritualuri sau gesturi solemne, iar ducerea acestora se făcea cu respectarea unor reguli privind protecţia templelor, a preoţilor şi a persoanelor refugiate, precum şi a solilor, care erau inviolabili. Se recunoştea neutralitatea statelor care nu participau la război. Prizonierii de război nu se bucurau, însă, de protecţie, ei fiind ucişi sau luaţi în sclavie, iar bunurile de orice fel ale duşmanului erau considerate ca trofee ale învingătorului. Încă de la începuturile Romei, s-au constituit unele norme de drept internaţional care, sub influenţa civilizaţiei greceşti, dar şi datorită binecunoscutului spirit juridic latin şi în condiţiile dezvoltării politice de la faza republicană la imperiul au cunoscut o puternică dezvoltare şi forme concrete originale. Şi aici, principalele reguli de drept internaţional erau legate de problemele războiului şi ale soluţionării diferendelor cu alte state. Soluţionarea problemelor privind relaţiile internaţionale se făcea în cadrul statului roman de către Senat, care era ajutat de către un colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor), condus de un pater patratus, care avea un rol deosebit în rezolvarea diferendelor, în declararea războiului şi încetarea acestuia, ca şi în încheierea tratatelor de orice fel, aplicând o sumă de norme încorporate în ceea ce se numea jus fetiale. Romanii făceau o deosebire netă între statele şi popoarele pe care le recunoşteau ca egale lor, cu care încheiau tratate de prietenie, de alianţă sau de neutralitate şi cele pe care le considerau barbare, cu care încheiau doar tratate care consfinţeau relaţii de dependenţă sau clientelare. Tratatele încheiate trebuiau respectate potrivit principiului pacta sunt servanda. Ca urmare, ori de câte ori romanii considerau că este în înteresul lor să denunţe un tratat încercau să-şi justifice atitudinea prin argumente juridice, invocând neîndeplinirea unor formalităţi sau lipsa unor elemente solemne la încheierea lor, interpretând unele cauze ambigue din cuprins ori pretinzând că tratatul era contrar echităţii. De regulă, romanii nu încheiau tratate de pace, războaiele terminându-se fie prin armistiţii pe termen scurt, fie prin capitularea necondiţionată a inamicului sau prin distrugerea acestuia (pax romana). Pe timpul războiului romanii se purtau cu cruzime acordând mai puţin respect regulilor de protecţie umanitară considerate sacre în ţările orientului, dar faţa de anumiţi adversari respectau unele reguli, a căror încălcare o considerau barbarie. Şi în Roma Antică tratativele diplomatice au cunoscut o mare frecvenţă, iar persoana solilor, chiar ai statelor duşmane, era considerată inviolabilă. În condiţiile prezenţei în cadrul statului roman a unui mare număr de străini, acestora li s-a acordat o deosebită atenţie, de protecţia străinilor ocupându-se un magistrat important, pretorul peregrin. O dată cu extinderea statului roman dincolo de Peninsula Italică, în dreptul roman apare conceptul de jus gentium, ca o sumă de reguli care priveau atât probleme de relaţii internaţionale, cât şi raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi cei străini şi care prefigurează dreptul internaţional de mai tarziu, servind drept bază pentru formarea dreptului internaţional în Europa Occidentală. Juristul roman Ulpian numea jus gentium (în secolul al II-lea) drept care serveşte popoarelor. Evul Mediu constituie o epocă în care, ca şi în alte domenii ale vieţii spirituale şi sociale, principiile, ideile şi normele de drept internaţional au cunoscut umbre şi lumini, încălcarea brutală a regulilor existente anterior şi preluate din antichitatea greacă şi romană, dar şi dezvoltări doctrinare şi instituţionale cu efecte pozitive. La începutul feudalismului fărâmiţarea statelor ca urmare a destrămării Imperiului Roman de Apus şi lipsa unor autorităţi centrale puternice au făcut ca regulile de drept internaţional să cunoască în general o stagnare, chiar un puternic regres în unele domenii şi perioade. Accentuarea fărâmiţării feudale şi înmulţirea războaielor dintre diferitele stătuleţe existente pe continentul european au determinat biserica catolică să uzeze de uriaşa ei autoritate spirituală şi morală pentru a limita efectele dăunătoare ale războiului. Ideile religioase ale iubirii de oameni au contribuit la umanizarea relaţiilor interpersonale şi interstatale. Principiul cavalerismului, de origine germanică, ce se aplica numai în relaţiile directe dintre nobilii creştini, instituţie caracteristică perioadei feudale, bazată pe loialitate, fidelitate, modestie şi milă, a contribuit în oarecare măsura la umanizarea războaielor. În acelaşi sens au acţionat în lumea islamică unele principii ale Coranului care interzic în timp de război uciderea femeilor, mutilarea învinşilor, otrăvirea săgeţilor şi a surselor alimentare, permiţând tratamentul uman al prizonierilor şi eliberarea lor contra unor sume de bani. Războaiele din aceasta epocă erau, însă, în marea lor majoritate, pline de cruzimi, Hugo Grotius constatând în lucrarea sa fundamentală, De jure belli ac paci, apărută în 1625, lipsa cvasitotală a respectului faţă de regulile umanitare în cadrul războiului care cuprinsese aproape întreaga Europă, cunoscut ca Războiul de 30 de ani (1618-1648). Procesul de centralizare statală, care a dus în secolul al XV-lea la formarea unor ţări puternice, a determinat o amplificare a relaţiilor internaţionale şi apariţia unor principii şi instituţii noi, care au impulsionat dezvoltarea dreptului internaţional. Se conturează pentru prima oară principiul suveranităţii, conceput ca o expresie a independenţei regilor şi seniorilor faţă de pretenţiile de dominaţie ale împăraţilor germani şi de atotputernicia papilor, căruia i se dă o expresie mai coerentă prin cunoscuta Pace Westphalică (1648). Prin tratatele încheiate în acel an concomitent la Münster şi Osnabrück se punea capăt dominaţiei politice a Sfântului Imperiu Roman şi a Papei, afirmându-se suveranitatea şi independenţa statelor naţionale şi principiul echilibrului de forţe între acestea. În relaţiile dintre state se recurge tot mai frecvent la mijloacele de rezolvare a diferendelor pe cale paşnică, în special prin mediaţiune şi arbitraj, făcându-se adesea apel la serviciile de mediator sau arbitru ale unor împăraţi sau regi ori ale Papei de la Roma, ca şi ale unor jurişti eminenţi ai epocii, încheindu-se şi unele tratate speciale de această natură, cum ar fi cel din 1343 dintre Danemarca şi Suedia. Principalul mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state rămânea, însă, războiul. În această perioadă se cristalizează şi unele instituţii ale dreptului internaţional clasic privind folosirea forţei şi se încearcă o circumscriere a motivelor admise ca legale pentru declanşarea războiului. Totodată, cunosc o mai solidă fundamentare regulile juridice privind modul de ducere a operaţiilor militare. Legile şi obiceiurile războiului se îmbogăţesc acum cu două principii fundamentale care vor influenţa decisiv evoluţia dreptului internaţional în domeniul regulilor privind conflictele armate: principiul necesitatii, potrivit caruia fortele armate ale partilor beligerante trebuie să fie folosite exclusiv în scopul de a înfrange rezistenţa inamicului şi de a obţine victoria şi nu de a masacra forţele adverse; principiul umanitarismului, în virtutea căruia mijloacele militare folosite de către părţile angajate în conflict trebuie să fie îndreptate numai împotriva combatanţilor, nu şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi, iar combatanţii trebuie să folosească numai acele arme şi metode de luptă care servesc scoaterii din luptă a inamicului şi nu producerii unor suferinţe inutile sau exterminării fizice a celorlalţi combatanţi. Încheierea de tratate de alianţă, de pace, de realizare a unor transferuri de teritorii sau alte asemenea tratate politico-militare cunoaşte în Evul mediu o puternică dezvoltare. Intensificarea relaţiilor comerciale determină, totodată, apariţia unor tratate de comerţ, practică frecvent folosită în special de oraşele libere italiene, de Liga hanseatică şi de unele state cum sunt Spania şi Franţa sau de Imperiul bizantin, de Turcia şi alte state. În afara unor prevederi pur comerciale, asemenea tratate cuprindeau şi clauze referitoare la combaterea pirateriei şi la unele probleme de drept maritim. În această perioadă apar primele lucrări de codificare, prin legi interne, a unor obiceiuri practicate în comerţul maritim şi în navigaţia pe mări şi oceane. Într-o cunoscută asemenea lucrare din secolul al XIV-lea, intitulată Consolato del mare este enunţat pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie a navelor statelor neutre în timp de război. Complexitatea tot mai mare a relaţiilor interstatale determină şi dezvoltarea unor instituţii ale dreptului diplomatic, diplomaţiei ad-hoc prin solii adăugându-i-se, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, misiunile diplomatice permanente folosite pentru prima dată de Statul Veneţiei, iar instituţia consulilor, în special a celor onorifici, este folosită pe scară largă. Diplomaţia bizantină a fost organizată şi s-a dezvoltat într-o atât de mare măsură încât a devenit un model pentru celelalte state. La dezvoltarea şi afirmarea în epocă a instituţiilor de drept internaţional au contribuit şi lucrările ştiinţifice ale unor savanţi erudiţi, la început provenind din mediile catolice, iar ulterior şi din cele laice. Printre filozofii erudiţi ai catolicismului care au avut contribuţii şi în domeniul dreptului internaţional se remarca cu deosebire Sfântul Augustin şi Toma d`Aquino care, în afara teoriilor despre războaiele juste şi cele injuste, menţionate anterior, au fost promotorii ideii unui stat mondial teocratic în frunte cu Papa de la Roma. Toma d`Aquino definea dreptul internaţional ca fiind parţial un drept natural şi parţial un drept pozitiv, prefigurând astfel concepţiile pozitiviste privind dreptul internaţional ca o creaţie a raporturilor dintre state. O influenţă puternică asupra dreptului internaţional a avut şi opera gânditorului italian Nicollo Machiavelli (1469-1527) care, sintetizând în operele sale, Principele şi Despre arta razboiului, doctrinele filozofice care încercau să justifice afirmarea prin folosirea forţei a monarhiilor absolute europene, a elaborat teoria raţiunii de stat în numele căreia în relaţiile interstatale pentru realizarea scopurilor politice nici un mijloc folosit nu este reprobabil. Alberico Gentilis (1552-1608), jurist italian, a publicat lucrări privind dreptul diplomatic şi dreptul războiului, în care sunt analizate din punct de vedere juridic, numeroase exemple din practica relaţiilor internaţionale. Părintele ştiinţei dreptului internaţional este considerat juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), care prin operele sale fundamentale a abordat problemele dreptului internaţional de pe poziţii noi şi a făcut paşi importanţi spre cristalizarea unei ştiinţe de sine stătătoare şi unitare a dreptului internaţional, eliminând elementele teologice şi morale şi prefigurând totodată soluţii şi reguli noi care au înrăurit profund dreptul internaţional secole de-a rândul. Menţinând în analizele sale împărţirea dreptului internaţional în jus naturae şi jus gentium, Grotius pune la baza dreptului natural raţiunea umană şi nu voinţa divină şi considera dreptul ginţilor ca un drept de natură civilă, bazat pe interesele comune ale statelor, un drept izvorât din voinţa acestora. El dădea astfel un fundament juridic solid independenţei şi suveranităţii statelor şi o sferă mai largă dreptului ginţilor decât dreptului natural. Grotius aduce contribuţii de seamă la dezvoltarea dreptului războiului, la umanizarea regulilor de ducere a acestuia şi de protejare a persoanelor în timp de război prin opera sa capitală De jure belli ac paci, dar totodată şi la dezvoltarea altor categorii de reguli de drept internaţional. El formulează pentru prima oară principiul libertăţii mărilor în lucrarea Mare liberum şi, deşi a fost combătut printr-o lucrare a englezului John Selden, intitulată Mare clausum, principiul s-a impus treptat în practica statelor, fiind şi astăzi valabil. Hugo Grotius este, de asemenea, autorul ideii de extrateritorialitate ca fundament al imunităţii diplomatice, precum şi al unei teorii complete asupra tratatelor internaţionale. În Epoca Modernă, dreptul internaţional a cunoscut o puternică afirmare, o dată cu progresele generale realizate pe plan politic şi juridic, în acord cu dezvoltarea generală a societăţii umane. Revoluţia franceză a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului internaţional prin afirmarea suveranităţii naţionale ca o expresie a formării naţiunilor, precum şi prin proclamarea de principii şi instituţii noi, în concordanţă cu aspiraţiile spre progres şi civilizaţie ale popoarelor. Concepţiile revoluţiei cu privire la dreptul internaţional şi-au găsit expresia în Declaraţia asupra dreptului ginţilor, elaborată de abatele Grégoire şi supusă Convenţiei din 1795. Declaraţia afirma inalienabilitatea suveranităţii naţionale şi dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare. Se proclamau totodată renunţarea la războaiele de cucerire şi la atacul asupra libertăţii altor popoare, precum şi principiul neintervenţiei în afacerile altor state. Un alt moment importatnt este Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii din 1776, prin care s-a realizat prima afirmare explicită a dreptului de autodeterminare al popoarelor. În secolul al XIX-lea ia o mare amploare diplomaţia prin conferinţe şi congrese internaţionale în cadrul cărora, în afara soluţionării unor probleme politice, teritoriale şi alte asemenea, rezultate de regulă în urma purtării unor războaie, au fost promovate şi dezvoltate şi noi principii sau reglementări de drept internaţional. Congresul de la Viena (1815), pe lângă unele măsuri privind construcţia europeană în favoarea ţărilor învingătoare constituite în "Sfânta Alianţă", menită a asigura dominaţia marilor puteri asupra celorlalte state, a realizat codificarea parţială a dreptului diplomatic, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale, interzicerea comerţului cu sclavi şi recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei. Congresul de la Paris (1856), în care regula era consensul Marilor Puteri, a înfăptuit codificarea parţială a regulilor războiului maritim şi a reglementat regimul Dunării ca fluviu internaţional. În această perioadă se constituie primele organizaţii internaţionale de colaborare, în special în domenii tehnice de interes general: Uniunea Telegrafică Universală (1865), Uniunea Poştală Generală (1874) etc. În 1863 este fondată Crucea Roşie care a avut un rol important în codificarea regulilor războiului şi în promovarea asistenţei umanitare, urmare eforturilor acesteia încheindu-se în 1864 "Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie", considerată ca fiind punctul de plecare în constituirea dreptului umanitar modern. Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului internaţional l-au avut cele două Conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907. În cuprinsul a trei convenţii adoptate în 1899 erau codificate procedurile de aplanare a neîntelegerilor dintre state (bunele oficii, mediaţiunea şi concilierea), se instituiau pentru prima dată comisiile internaţionale de anchetă, se organiza arbitrajul internaţional şi se reglementau probleme importante privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi adaptarea acestora la războiul maritim, iar prin 3 declaraţii se interziceau utilizarea gazelor asfixiante şi a gloanţelor dilatatoare, precum şi lansarea din baloane a proiectilelor şi explozibililor. La Conferinţa de la Haga din 1907 au fost adoptate nu mai puţin de 13 convenţii internaţionale, în cuprinsul cărora se dezvoltau codificările legilor şi obiceiurilor războiului realizate în 1899, reglementându-se însă şi probleme noi, cum sunt cele referitoare la obligativitatea declaraţiei de război, la statutul navelor comerciale în timp de război, lansarea de mine automate de contact, bombardamentele navale etc. Dintre acestea, o importanţă deosebită prezintă Convenţia a IV-a referitoare la legile şi obiceiurile războiului care, prin regulamentul-anexă, constituie o reglementare fundamentală, în vigoare şi astăzi, referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise de ducere a războiului, prizonieri şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat. Paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional se va dezvolta şi ştiinţa dreptului internaţional, o serie de tratate sau manuale bucurându-se de o circulaţie largă şi un deosebit prestigiu. Între acestea sunt de menţionat lucrările elaborate de: Emerich de Vattel, Dreptul popoarelor (1758), G.F. Martens, Studiul noului drept al Europei bazat pe tratate şi cutume (1789), Jeremy Bentham, Introducere în principiile moralei şi legislaţiei (1789), în care se foloseşte pentru prima oară termenul de "drept internaţional", F. Liszt, Dreptul internaţional în prezentare sistematică (1898), L. Oppenheim, Drept internaţional (2 volume, 1905-1912), P.Pradier-Fodéré, Tratat de drept internaţional public european şi american (8 volume, 1882-1896). Perioada de după primul război mondial cunoaşte un proces de reînnoire atât în planul principiilor de drept internaţional care guvernează relaţiile dintre state, cât şi în reglementarea concretă a unor probleme de drept internaţional. Odată cu intrarea în contemporaneitate au apărut noi reglementări în dreptul internaţional public. Un exemplu bun sunt tratatele de pace de la Paris din anii 1919-1920 care au modificat în parte configuraţia politică a lumii, punând totodată noi baze principiale ale relaţiilor dintre state. Consacrarea principiului nationalităţilor a dus la apariţia pe scena Europei a noi state independente (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia), ca şi la unirea Transilvaniei cu Romania, dar şi la apariţia primei organizatii internaţionale cu vocaţie universală, Societatea Naţiunilor. Scopul acesteia, prevăzut în actul de constituire era de a garanta menţinerea păcii internaţionale, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor asumate prin tratate şi de a îngrădi recurgerea la război ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale, creându-se astfel un sistem de securitate colectivă. Existenţa Societăţii Naţiunilor a constituit un cadru fertil pentru dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional, care a permis abordarea complexă a unor probleme cardinale privind pacea şi securitatea internaţională, soluţionarea paşnică a diferendelor, colaborarea între naţiuni în domenii foarte variate. Între realizările importante ale Societăţii Naţiunilor şi ale perioadei de până la al doilea Război Mondial în direcţia dezvoltării dreptului internaţional pot fi menţionate: crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor şi pe respectul dreptului internaţional, pe colaborarea tuturor statelor membre la soluţionarea problemelor relaţiilor dintre ele care afectează pacea lumii şi prevenirea conflictelor prin proceduralizarea recurgerii la forţa armată, care să facă posibilă angajarea mijloacelor paşnice de soluţionare; înfiinţarea în 1920 a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, prima instituţie judiciară cu caracter de permanenţă şi cu competenţa de a soluţiona litigiile juridice dintre state şi a da avize juridice cu caracter consultativ organismelor Societăţii Naţiunilor. Pactul Briand-Kellogg încheiat în 1928, prin care statele părţi se obligau să renunţe la război ca instrument al politicii lor naţionale. Pactul consacra astfel principiul neagresiunii. La acest pact au aderat majoritatea statelor lumii, fiind considerat în epocă drept un important mijloc pentru prezervarea păcii şi securităţii internaţionale şi un progres important în evoluţia dreptului internaţional privind relaţiile politice dintre state, prin punerea în afara legii a războiului. În perioada 1925-1932, la Societatea Naţiunilor a început să se discute problema limitării armamentelor, iar ulterior s-au angajat tratative bilaterale sau multilaterale între diferite state de pe continentul european, cu rezultate parţiale sau puţin semnificative. Discutarea acestei probleme a constituit, însă, un început cu efecte ulterioare semnificative, în special după al doilea război mondial, când în cadrul O.N.U. problema dezarmării a devenit un obiectiv central al comunităţii internaţionale. În perioada menţionată au fost încheiate noi şi importante instrumente juridice pentru combaterea criminalităţii internaţionale, în mare parte în vigoare şi astăzi. Dintre acestea sunt de menţionat: "Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii" (1921); "Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene" (1923); "Convenţia referitoare la sclavie" (1926); "Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă" (1929); "Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunatoare" (1936); "Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului" (1937). În această perioadă au avut loc, însă şi încălcări grave ale normelor dreptului internaţional, cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului şi relaţiilor internaţionale, cum ar fi agresiunile armate săvârşite de Italia în Etiopia şi de Japonia în Manciuria, anexarea de către Germania a Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea de către Germania a Poloniei, care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial. Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marile puteri învingătoare au pus cu acuitate problema răspunderii pentru crimele internaţionale (crimele contra păcii, crimele contra umanităţii şi crimele de război), prin "Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de război ai puterilor europene ale Axei", semnat la Londra, la 8 august 1945, hotărându-se înfiinţarea unui tribunal internaţional însărcinat cu judecarea criminalilor de război ale căror acte nu puteau fi localizate pe teritoriul unei singure ţări, cunoscut ca Tribunalul de la Nürenberg. În anul următor s-a constituit şi un alt tribunal, pentru Extremul Orient, Tribunalul de la Tokio. Cele două tribunale, în afara condamnării unor persoane, au realizat şi progrese importante în clarificarea unor concepte privind răspunderea internaţională a persoanelor pentru încălcarea tratatelor de securitate şi a normelor imperative din convenţiile internaţionale referitoare la modul de ducere a războiului şi la protecţia umanitară a unor categorii de persoane. Erau astfel definitiv recunoscute principiul interzicerii războiului de agresiune şi cel al răspunderii pentru pornirea şi ducerea unui asemenea război, răspunderea pentru crime de război şi dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în plan internaţional sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. Se afirmau necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei internaţionale care să facă efectivă respectarea dreptului internaţional în aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor şi normelor existente. După al doilea război mondial, dreptul internaţional public a cunoscut o puternică dezvoltare şi în acelaşi timp un important salt calitativ. Reglementările internaţionale au devenit tot mai numeroase atat în plan bilateral, dar mai ales în plan multilateral şi în cadrul instituţionalizat al organizaţiilor internaţionale tot mai numeroase şi mai diverse. În sfera de reglementare internaţională au intrat numeroase domenii care nu făcuseră obiect de preocupare pentru dreptul internaţional până în acel moment istoric, iar dreptul internaţional clasic a suferit importante modificări şi completări în cadrul unui proces vast de dezvoltare progresivă şi de codificare a dreptului internaţional, iniţiat şi patronat de Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 1945. Actualul drept internaţional public are un profund caracter umanitar, ca urmare a dezvoltării normelor şi instituţiilor sale referitoare la persoana fizică. S-au dezvoltat mai ales normele sale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, eliminarea diferitelor discriminări între oameni, garantarea drepturilor mimorităţilor şi eliminarea colonialismului, a terorismului, genocidului, luării de ostateci etc. În prezent are un puternic caracter de universalitate şi de unitate. Este obligatoriu pentru toate subiectele sale, indiferent de situarea geografică şi de activitatea desfăşurată de ele. Unitatea şi obligativitatea dreptului internaţional public este condiţia primordială a existenţei ordinii internaţionale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

BOGDAN, Adrian, Drept internaţional public, Editura Themis, Craiova, 2008.

BOLINTINEANU, Alexandru, NĂSTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan, Drept internaţional, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

CLIVETI, Gheorghe, Concertul european, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

CREŢU,Vasile, Drept internaţional public, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1999.

DIACONU, Ion, Curs de drept internaţional public, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1993.

GEAMĂNU, Grigore, Principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.

IDEM, Drept internaţional public, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.

GROTIUS, Hugo, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

MATEI, Horia C., O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

MAZILU, Dumitru, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

MIGA-BEŞTELIU, Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1997.

MOCA, Gheorghe, Dreptul internaţional, Bucureşti, Editura Politică, 1983.

NĂSTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan, JURA, Cristian, Drept internaţional public, sinteze pentru examen, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

NICIU, Marţian I., TĂNĂSESCU, T.I., Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Sitech, Craiova, 2008.

WEIGALL, Arthur, Istoria Egiptului Antic, traducere de George Miciacio, Editura Artemis, Bucureşti.

www.europarl.europa.eu