România după Războiul de Independenţă

După momentul proclamării Regatului, elementul esenţial pentru politica externă a României l-a constituit raportul dintre Marile Puteri. Deşi România a dus la îndeplinire toate cerinţele Tratatului de la Berlin (1878), în scurt timp ea s-a regăsit într-o izolare faţă de vecinii săi, în special faţă de Rusia şi Austro-Ungaria[1]. Încă de la 1880 ministrul Spaniei la Berlin, contele de Benomar, prezenta situaţia politică a României şi poziţia sa internaţională după recunoaşterea independenţei de stat, într-un raport către ministru spaniol al Afacerilor Externe, C.O’Donnell-Abreu. Ministrul spaniol arăta în raportul său situaţia grea în care se afla România „din toate părţile ameninţată de pericole”. Vom cita câteva părţi din acest raport pentru a înţelege mai bine raporturile dintre România şi cele două Mari Puteri vecine. „Poporul acesta dinamic şi brav, sobru şi inteligent, aşezat între Imperiul moscovit şi slavii care locuiesc în Peninsula Balcanică, este un obstacol, pentru Rusia, care ar urma să-şi poarte într-o zi trupele de-a lungul României, dacă oştile Ţarului ar trebui să pornească din nou asupra Constantinopolului. Cabinetul de la Sankt Petersburg, care la Berlin i-a smuls României Basarabia dându-i în schimb Dobrogea, nu are niciun interes ca noul Principat să se întărească şi să se consolideze. Austria, al cărei Împărat caută în Guvernul român un sprijin împotriva influenţei şi a oricărui eventual atac din partea ruşilor, nu are cum să-i ofere un sprijin hotărât, pentru că pe de-o parte de când a ocupat Bosnia şi Herţegovina are propriile sale aspiraţii în Peninsula Balcanică şi nu e încântată să-i vadă întărindu-se pe români, care ar putea dori să-şi sporească influenţa, iar pe de altă parte Cabinetul de la Viena este interesat, din raţiuni de politică la scară mare, să întreţină relaţii bune cu Sankt Petersburgul”[2]. În continuare, diplomatul a luat în calcul cel mai mare pericol care venea din sudul Dunării: „Bulgaria are cam două milioane de locuitori, adică ceva mai mult de o treime din populaţia României, care numără astăzi cinci milioane şi jumătate; Rusia însă a trimis aici mulţi ofiţeri şi gradaţi din garda imperială: un preadistins general rus este ministru de război şi în fiecare zi sosesc din Rusia tunuri, puşti şi muniţii. Presa de la Sofia şi din celelalte oraşe bulgăreşti predică uniunea slavă şi crearea la Constantinopol a unui regat creştin, în fruntea căruia ar urma să fie principele Bulgariei, sprijinit de Rusia”[3].

[1] I. Scurtu, Monarhia în România (1866 - 1847), Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pp. 46-47.

[2] Independenţa României în conştiinţa europeană, coord. Corneliu Mihail Lungu, Bucureşti, Editura Semne, 1997, doc. nr. 89, pp. 304-305.

[3] Ibidem, p. 305.