Drumul lui Carol spre Principatele Unite se constituie înt-unul dintre cele mai interesante episoade ale istoriei din spatele uşilor închise, un episod demn de a fi cândva sursa unui pelicule istorice. La 25 aprilie/8 mai are loc întâlnirea dintre Bălăceanu şi Brătianu cu Karl Anton şi Carol. Diplomaţii români au comunicat ultimele ştiri, iar Carol i-a anunţat că este decis să plece fără întârziere în România pentru a lua frânele Guvernului. Totul s-a desfăşurat într-un mare secret. A doua zi aceeaşi, plus consilierul Werner au discutat îndelung problema călătoriei spre Principate. Data călătoriei s-a fixat pentru 29 aprilie 1866. Dintre toate itinerariile propuse Carol l-a ales pe cel prin Austria, dar cu o primă „abatere” prin Elveţia. S-a socotit că drumul ocolit prin Rusia sau drumul maritim prin Marsillia, apoi poate prin Geneva spre Constantinopol ar fi mult mai periculoase decât cel direct, prin Austria, Viena-Baziaş. Prinţul Karl Anton i-a dat fiului său – care tocmai împlinise 27 de ani - doi credincioşi servitori ai Casei sale, baronul Mayenfisch şi domnul de Werner, ambii „străini” de politică. Aceştia s-au dovedit sfătuitori utili pentru Carol în anii grei ce vor urma. Nu este oportun să mai amintim detaliile călătoriei spre Principate. Se cunoaşte foarte bine că a fost una dificilă, în care Carol s-a folosit de un paşaport fals, de un nume fals*, confortul a fost şi el, desigur, groaznic pentru un Prinţ. Este totuşi necesară evocarea scrisorilor pe care Carol le-a trimis către Marile Puteri ale Europei. Din Zürich Carol va trimite prima scrisoare către Napoleon al III-lea la 1/13 mai. În aceasta el vorbea despre chemarea sinceră venită din partea poporului român printr-un sufragiu universal, despre onorarea acestei chemări şi despre încrederea sa în Dumnezeu şi în Împăratul francez „am în mine sânge de al Său şi, deşi într-o poziţiune mult mai modestă, am voit să urmez exemplul Majestăţii Voastre”. În continuare vorbea despre grija pe care o va purta pentru relaţiile cu Poarta, pentru păstrarea concordiei şi păcii şi pentru prosperitatea ţării spre care a plecat. Carol încheia în speranţa că Napoleon va continua să vegheze asupra lui şi ţării sale[1]. Tot acum adresa o scrisoare şi către Împăratul Rusiei, Alexandrul al II-lea. Carol îi explica acestuia raţiunile pentru care a ales să răspundă chemării din Principate. Şi de la acesta se cerea protecţie, mai ales că Rusia, aşa cum spunea Carol, era un stat „la umbra căreia Romînia a crescut”[2]. Scrisoarea către Sultanul Abdul-Aziz. Scrisă tot la 1 mai, va fi trimisă în momentrul sosirii sale la Turnu-Severin (8/20 mai). Iată câteva pasaje concludente din textul acestei importante scrisori: „această acceptare îmi creează faţă de Maiestatea Voastră Imperială obligaţiuni ce nu le pot nesocoti. N-aş putea uita, în adevăr, că Tractate seculare leagă Principatele de Imperiul Otoman. Aceste Tractate am ferma intenţiune de a le respecta”[3]. În acelaşi ton era şi scrisoarea către Împăratul Austriei – Franz Joseph – concepută „între nişte saci şi lăzi de bagaje”. Carol menţiona că „a primit Coroana română fără niciun fel de intenţie duşmănoasă la adresa Austriei şi că dorea să rămână în cele mai prieteneşti raporturi cu puternicul stat vecin”[4]. Carol a plecat spre Principate cu gânduri măreţe. Toată Europa ştia asta, însă nu era momentul declarării acestor gânduri, Principatele nu erau pregătite, la fel nici Europa nu putea oferi românilor nimic mai mult decât îşi „luaseră” ei. Toate aceste scrisori au avut un scop precis. Înlăturarea pentru moment a temerilor venite din partea Marilor Puteri şi pentru instalarea liniştii necesare în activitatea noii conduceri a Principatelor Unite. Carol va călca prima dată pe teritoriul românesc în după-amiaza zilei de 8/20 mai. La Orşova, dorind să coboare, Carol a fost reţinut de întrebarea căpitanului vasului pe care călătorea. A reuşit să coboare şi să se întâlnească cu Brătianu care îl aştepta cu trăsurile. Din spate se auzea vocea gravă, probabil a căpitanului vasului „Dumnezeule, acesta trebuie să fie Prinţul de Hohenzollern!”[5], din nefericire pentru el, îşi recunoscuse prea târziu pasagerul. Întrarea în capitală s-a făcut la 10 mai. Primarul Bucureştiului l-a primit pe oaspetele său cu cheia oraşului pe o pernă de catiea. Carol îşi exprima acum speranţa de a fi pe placul românilor. Imediat o ploaie s-a pornit. Semn bun, dacă este să luăm în considerare superstiţiile „orientalilor”, mai ales că nu mai plouase de mult timp. Apoi şi-a continuat drumul într-o trăsură de gală deschisă, trasă de 6 cai albi, precedată de cavaleria în trap; la Şosea erau de faţă şi infanteria, vânătorii şi artileria, alături de gărzile naţionale. În spatele acestui spectacol erau mulţimile de oameni, peste tot urale, iar de la ferestre se aruncau flori şi poezii peste trăsura de gală, iar salvele tunurilor se uneau cu sunetul maiestuos al clopotelor bisericilor. „Cronicarul” Lindberg, poate şi el impresionat, descrie foarte frumos această primire a Prinţului Carol. Toate casele îşi puseseră podoabe de sărbătoare, oriunde te uitai, vedeai ghirlande şi flori, steaguri şi covoare. În faţa unei clădiri principale lui Carol îi apărea o gardă de onoare cu steaguri. Curios, el îşi întrebă însoţitorii ce casă este aceea, răspunsul generalului Golescu îl încurcă şi mai mult „Este Palatul!”, iar Golescu arătă spre casa cu un singur etaj. Drumul dinspre Occident spre Orient îşi arăta „farmecele” în faţa unui cavaler obişnuit cu imensul său castel. Drumul duse spre Dealul Mitropoliei. Aici Mitropolitul şi ceilalţi preoţi aduseră Crucea şi Evanghelia pentru a fi sărutate de Carol, apoi în Biserică se ţinu un Te Deum solemn. Vis à vis de Mitropolie se afla Parlamentul, care adunase toată funcţionărimea ţării. Aici Carol îşi jură loialitate ţării sale „punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român!”, continuând să vorbească despre educaţia sa care pune accent pe lege şi drept, despre datoria sa de a lupta pentru român „Providenţa care pe mine, alesul vostru, m-a condus până aici şi care a înlăturat din drumul meu toate piedicile, nu-şi va lăsa neterminată opera! Trăiască România!”[6]. Deocamdată faptul era împlinit; Adunările ad-hoc îşi găseau în sfârşit rezolvarea; obiectivele unor îndelungate şi numeroase memorii şi acţiuni erau încununate cu succes. Drumul a fost anevoios, dar deznodământul a fost unul fericit. După multe secole românii îşi găseau liniştea şi îşi reaminteau esenţa existenţei lor – „lupta” pentru drepturile strămoşeşti. Românii erau mulţumiţi. Îşi căpătaseră Prinţul străin în ciuda hotărârilor Europei. Deşi situaţia lui avea să fie una de nesuferit dacă nu era recunoscut, convingerea obştească era fără îndoială că numai forţa majoră îi putea sili să renunţe la cel pentru care luptaseră atât de mult. „Nimeni nu se mai gândeşte – scria Guvernul francez – să se mai supună injoncţiunilor Conferinţei şi toţi privesc în faţă cu linişte, cu hotărâre chiar, consecinţele unui refuz”[7]. Politica faptului împlinit a învins, la fel acest principiu care va sta la baza istoriei ce va urma. Fără această tactică de „luptă” diplomatică românii nu şi-ar fi găsit locul în istoria Europei moderne.
[1] D.A. Sturdza, Însemnătatea dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc 1857, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1912, p. 300.
[2] Ibidem, pp. 300-301. [3]
Ibidem, pp. 301. [4]
Sorin Liviu Damean, Carol I al României (1866 - 1881), Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 57.
[5] Paul Lindberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 63.
[6] Ibidem, p. 65.
[7] T.W Riker, D. Litt Oxon, Cum s-a înfăptuit România, studiul unei probleme internaţionale 1856 - 1866, Editura Alfa, Iaşi, 2000, p. 520.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu