Perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza a fost una dificilă atât pe plan extern, cât mai ales pe plan intern. Aşa cum am arătat la începutul capitolului, Europa se afla într-o etapă de transformare continuă, noi state apăreau sau se luptau să apară, iar dincolo de ambiţiile lor se aflau ambiţiile Marilor Puteri. Dubla alegere a lui Cuza s-a înscris pe linia maximală a dorinţelor românilor şi a reuşit să consolideze Unirea, recunoscută, cu destulă dificultate, de către toată Europa. Totuşi ea nu a adus liniştea internă pe care o doreau toţi unioniştii. În lipsa unei autorităţi puternice „partidele” politice din Principate au început lupta între ele, şi mai apoi s-au coalizat împotriva Domnului. Se evidenţia tot mai mult faptul câ nu toţi erau mulţumiţi de starea actuală a lucrurilor şi că revendicările de la 1857 nu se materializaseră. Ideea Prinţului străin a continuat să persiste; iată cum era văzută această problemă de către câţiva oameni importanţi din conducerea Principatelor Române. Nici nu se perfectase dubla alegere a lui Cuza, căci în Principate atmosfera era tensionată, existând mai multe tabere care, fie îl acceptau pe Cuza, fie rămâneau pe vechile poziţii de la 1857. Împotriva unui Domn pământean s-au remarcat Dimitrie S. Sturdza, Anastasie Panu, separatiştii şi majoritatea conservatorilor, duşmanii de ieri ai Unirii, care nemulţumiţi de confirmarea „dublei ilegalităţi”, continuau sabotarea lui Cuza. Ei proclamau acum nevoia desăvârşirii Unirii în sensul dorinţelor afirmate la 1857. Scrisoarea lui D.A. Sturdza din 19/31 ianuarie 1859 şi proiectul de moţiune care era să fie prezentat Adunării Elective a Moldovei constituie o altă mărturie, fără echivoc, a faptului că A. Panu şi V. Sturdza au urmărit de la început: să ceară Adunării Elective muntene să procedeze la fel; cele două Guverne provizorii să se întrunească apoi la Focşani; să se elaboreze o nouă lege electorală pe baza căreia să se aleagă o altă Adunare Electivă; Adunarea nou constituită să proclame Domnul străin. Toate acestea arată că s-a dorit de la început Unirea sub Prinţ străin, alegându-se un Guvern provizoriu, şi nu un Domn[1]. De partea cealălaltă se aflau liberalii şi majoritatea unioniştilor. Către jumătatea anului 1859 discuţiile creşteau în intensitate. „Majoritatea” Comisiei se încăpăţâna să introducă chestiunea Prinţului străin şi a Tronului ereditar în textul însuşi al Constituţiei. Ziarele de stânga din Moldova şi Muntenia „Românul”, „Steaua Dunării”, „Dâmboviţa”, „Naţionalul”, considerau că un Prinţ străin nu mai corespundea stării actuale a Principatelor, preamărind ideea Unirii şi a libertăţii naţionale. Vechii unionişti declarau că Prinţul străin a fost un „mijloc”, şi nu un scop la 1857. În ziarul „Românul”, apoi în „Steaua Dunării” din 28 iulie 1859, C.A. Rosetti declara: „În viaţa unui popol, ceea ce ieri era o necesitate pentru acel popol sau chiar o binefacere, poate deveni în alte împrejurări, o pieire şi chiar o sinucidere!”[2]. Pe bună dreptate putea declara aceste lucruri, la acea vreme, C.A. Rosetti, un liberal care asista la înfăptuirea Unirii şi la ascensiunea liberalilor săi în principate, dar mai ales la relaţia specială dintre ei şi noul Domn. Perioada Cuza a însemnat reîntoarcerea la vechile certuri dintre „partide” care măcinau ţara pe interior, îi anulau stabilitatea necesară modernizării şi o deviau de pe calea realizării celorlalte deziderate naţionale. Alexandu Ioan Cuza a fost prins, aşa cum putem observa, încă de la început, între certurile dintre cele două părţi. În mai 1859, consulul francez din Bucureşti, L. Béclard arăta într-o scrisoare către A. de Lallemand că „le Prince Couza s’attend à des nouvelles manifestations parlamentaires, tant à Fokchani qu’à Bucharest et à Iassy dans le sense de l’Union et du Prince étranger”, totodată Domnitorul sublinia că nu are nici puterea şi nici dorinţa de a se opune voinţei naţionale[3]. Costache Negri într-o scrisoare din 20 iulie 1859 către Cuza preciza că la Constantinopol există zvonuri cu privire la retragerea lui şi la Unirea definitivă sub Prinţ străin: „ les Chambres dans leur prochaine session vont revenir sur l’union définitive des Principautés avec un Prince étranger, du consentment même de Votre Altesse”, totodată el îi cerea lui Cuza „un peu de patience et tout ira bien”[4]. Aşadar recomandări calde din partea reprezentantului nostru la Constantinopol, însă insuficiente pentru a asigura stabilitate Principatelor. Chiar după Unire, Thouvenel îi spunea primului dragoman al ambasadei Franţei la Constantinopol, Amédie Quetrey, că „la Moldavie et la Valachie seront un embarasse pour tout le monde, jusqu’au jour où l’on se décidera á les organiser sur la base sérieuse de l’Union avec un Prince étranger”[5]. În mintea lui Cuza a apărut tot mai mult ideea abdicării, în acest sens a şi căutat să găsească un înlocuitor. Astfel s-a ajuns la soluţia Serghei de Leuchtenberg pe care Cuza o credea cea mai bună la vremea actuală. Totuşi, aşa cum arăta şi I.C. Brătianu, românii nu ar fi acceptat niciodată pe acest „înlocuitor” datorită originii sale ruse. O altă variantă văzută de Cuza, aşa cum îi declarara lui Tillos, era, ca în urma retragerii sale, să îi ceară lui Napoleon al III-lea pe unul din generalii săi căruia să îi încredinţeze Tronul şi care să poată oferii ţării locul care îi revenea în lume. A. Panu se afla şi el în Paris la 1863, ca emisar al Opoziţiei fraţilor Golescu, I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, pentru a cere Împăratului un Prinţ străin. Peste doi ani I.C. Brătianu s-a aflat şi el în capitala franceză, unde a susţinut o amplă campanie împotriva lui Cuza prin intermediul unor articole de presă. Tot la 1865, Cuza le-a declarat diplomaţilor Tillos şi Green că „era hotărât să se retragă şi să ducă la realizarea dorinţei pentru un Prinţ străin”[6]. Acelaşi lucru l-a declarat şi în faţa Camerei în Mesajul Tronului la 5/17 decembrie 1865 „eu voiesc să fie bine ştiut – se putea citi în Mesaj – că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a se consolida edificiul politic la a cărui aşezare am contribuit”[7]. Acelaşi lucru îl exprimase şi într-o scrisoare anterioară trimisă lui Împăratului Franţei. În februarie 1866 Cuza a fost înlăturat de o coaliţie de oameni politici care, de multă vreme şi cu înverşunare, duceau o campanie contra lui, atât în ţară, cât şi în străinătatea prietenă. Domnia lui Cuza a fost scurtă, dar esenţială. Aşa cum remarca Mihail Kogălniceanu „nu greşelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”[8], poate o afirmaţie subiectivă, însă dincolo de orice subiectivism, domnia sa a tras un semnal de alarmă pentru cei care doreau să schimbe România. Noua conducere, într-o proclamaţie către popor s-a angajat să păstreze cele patru puncte ale Adunărilor ad-hoc şi să pornească pe calea aducerii unui Prinţ străin. Planurile de viitor ale reformiştilor aveau nevoie de linişte pentru a se materializa. Cei care subscriau aceste planuri puneau alături două cerinţi care nu se puteau împăca: pe de o parte păstrarea, din îngrijorare faţă de Rusia, a raporturilor de vasalitate cu Poarta, şi pe de altă parte, introducerea acelui vlăstar al unei familii domnitoare din Europa – unii voiau un memebru al unei familii din Germania de Nord, alţii un piemontez, alţii un englez – care crescut într-o altă lume de mândrie personală şi naţională ce nu cunoştea legătura medievală a suzeranităţii, învechită şi umilitoare pentru simţul lor de demnitate personală, trebuia să caute, la cea dintâi ocazie, liberarea de la această dureroasă îndatorire. Vaillant simţea bine că nu se pot împăca aceste două cerinţe, când scria la 1856: „un Prinţ străin neputând să se supuie suzeranităţii Imperiului Otoman, e totuşi absolut necesar să se dezlege nodul care uneşte Moldovalahia cu Imperiul Otoman. Moldovalahia nefiind nici musulmană ca Egiptul, nici din Casa Păcii, prin urmare totul se reducea la un tribut, tributul la o rentă, iar renta la o despăgubire. Dorinţa românilor este să ofere Tronul lor unui Prinţ străin, care pentru independenţa sa şi a ţării ar efectua această despăgubire. E dorinţa tuturor acelor învăţaţi care nu râvnesc puterea pentru ei înşişi şi nu au presumpţia de a se crede destul de tari ca să reziste totodată influenţelor din afară şi intrigilor din interior”[9]. Ceea ce spunea Vaillant au spus-o nenumăraţi români. Realitatea de care vorbeau toţi era una de fapt care trebuia să se transforme într-una de drept. Cum se va petrece aceasta vom vedea pe parcursul capitolelor care vor urma, întreaga lucrare fiind una care tratează cele două probleme fundamentale cu care s-au confruntat românii de-a lungul istoriei – Unire şi Independenţă. Cele două probleme sunt tratate din prisma politicii externe a României între anii 1866 – 1914 şi a exponentului principal care s-a ocupat de acest sector al conducerii – Carol I. Imaginea dată de acesta României în anii ce vor urma este una de stat puternic. Privind înapoi am putea idealiza foarte uşor acele vremuri, însă cine ar crede că munca acestui om a fost una uşoară, se înşeală amarnic.
[1] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţa politică (1855 - 1859), vol.III, Editura Academiei Române, p. XXX; vezi şi Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 219-220.
[2] Ibidem, p. XLVI.
[3] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţă diplomatică franceză (1856 - 1859), vol. VI, Bucureşti, 1980, pp. 519-522, n. 294.
[4] Documente privind Unirea Principatelor, corespondenţa politică (1855 - 1859), vol. III, p. 633.
[5]Ion Mamina, Regalitatea în România (1866 - 1947), Bucureşti, Editura Compania, 2004, p. 26; vezi şi Irina Rădulescu-Valasoglu, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Bucureşti, Editura Academiei Române., 1974, passim.
[6] R.V. Bossy, Agenţi diplomatici ai României în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, Cartea Românească, 1931, p. 26.
[7] C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ediţie D.C. Giurescu, Bucureşti, 2000, p. 119.
[8] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor (1774/1784 - 1918), Editura Universitară, Bucureşti, 2006, passim.
[9] Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatie şi stări de spirit, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp. 24-26.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu